Emil Jinga a murit. 34 ani. Fulgerator, intr-un accident de motocicleta.

Mi-a fost prieten bun, printre cei mai buni 2-3 prieteni cu care incepi viata si cu care speri sa ajungi la adanci batraneti. Sa razi ca cei doi mosi din Muppets, de la balcon, privind la astia mai tineri. Ne-am cunoscut la 14 ani si am baut beri impreuna si am urcat munti impreuna si am construit lucruri impreuna si am ras impreuna. Si in ultimii zece ani am tras impreuna in aceasi directie, in firma noastra, inceputa in trei, cu vreo 250 de euro si multa munca – eu, el si Ionut – cu vise, cu frustrari, cu curaj, cu esecuri si reusite.

A fost un om de onoare. Poate cel mai onorabil om pe care l-am cunoscut. Un cavaler in sensul puternic al lucrului – demn, incapatanat, curajos si echitabil cu toata lumea. Pe promisiunea lui te puteai baza. Intotdeauna.

A murit tragic la 34 de ani, intr-un accident de motocicleta. Ne vazusem si ne bucurasem si statusem cu prieteni vechi, oameni buni, cu o zi inainte la botezul Dariei. Ne-am despartit de el in acea zi si el ne-a spus la final “Avem timp”, cand Anca i-a spus ca-i ramane datoare cu doua beri. Trebuia sa ne vedem si a doua zi sa bem una. Si ne-am imbratisat.

Imi placea mult sa il imbratisez pe Emil. Il imbratisam ca pe un frate mai bun, mai puternic si mai vulnerabil in acelasi timp. Era mai vulnerabil ca mine pentru ca era mai intransigent, mai putin inclinat spre compromis. Emil voia ca lucrurile sa aiba muchii clare, definite.

As vrea sa spun ca a murit ca un erou, ca un cavaler, ca un centaur. Dar din pacate moartea unui tanar e intotdeauna stupida, fara noima. Si moartea nu e ca in filmele lui Woody Allen, am aflat. E nimic. E o durere care nu se poate spune si in acelasi timp nimic – esti fortat sa mergi inainte, mindless, aiurea, sa respiri, sa mananci, sa iti pese de datini si  proceduri de inmormantare si apoi de chestiile de la munca.

A fost o saptamana ingrozitoare, pana ieri cand ne-am intors la munca. Acum e mai bine, ne ocupam gandurile cu altele, pana cand ne oprim din cand in cand si ne gandim la el. Si cel mai trist e ca el nu mai e nimic, nu va mai bea nici o bere, nu va mai rade la nici o gluma, nu vom mai face nici un plan.

Viata m-a invatat doua lectii despre iubire in ultimul an: ce inseamna sa ai o Darie, care sa creasca sub ochii tai, si ce inseamna sa ramai fara un Emil,  sa vrei sa imparti cu el chestii ca aceasta, sa te minunezi impreuna de minunile Universului si sa-i simti lipsa.

Ramas bun, prietene drag! Mi-ai fost prieten cu tot sufletul o viata intreaga, a ta, si ai sa mergi cu mine in suflet pentru tot restul vietii mele. Stiu, e patetic, dar tot imi vine sa te strang in brate, fratiorul meu. A fost o onoare si o bucurie sa mergem impreuna atat de mult timp, atata drum, atat de prieteni.

Si ma gandeam ca in secolul al XX-lea avangardele au fost de stanga. Desi aici s-ar putea sa fie un fel de gandire circulara: daca legam stanga de progres, atunci e logic ca o avangarda, prin definitie progresista, e de stanga.  Dar aici ca definitie operationala vad stanga ca socialism, valori comunitare deci implicit un stat umflat care sa se ocupe de redistributie, in vreme ce dreapta este legata mai mult de drepturile de proprietate si de realizarea unui stat cat mai suplu care sa nu afecteze prin impozite chiar dreptul de proprietate.

Anyway, mi se pare ca in secolul trecut, desi avangarda literara si filosofica s-a declarat de stanga, totusi a practicat un stil atat de prolix, de ermetic, de deschis la toate interpretarile posibile, incat e mai mult decat elitard. E greu sa-ti inchipui un proletar citind Foucault de pilda. Si intelegandu-l. Sau Brecht. Sau Sartre.  Sau Picasso. Un paradox, nu?

Undeva firul claritatii s-a rupt. Si poate o data cu el si acea generozitate naiva practicata de enciclopedistii francezi sau de socialistii britanici de inceput de secol al XX-lea (Bertrand Russell, HG Wells, George Bernard Shaw). Speranta ca educatia face lumea mai buna, ca ii elibereaza pe cei asupriti. Cumva avangardistii secolului trecut pun o bariera destul de inalta intre haves and have-nots. Si atunci  si disputa estetica si disputa ideologica devin doar jocuri de societate (indecidabile?) intre grupuri privilegiate.

Sau poate asa e normal sa fie: stanga se adreseaza studentilor de fapt, cei cu timp si inteligenta dar fara bani (prin urmare atrasi de redistribuire ), si atunci poate si trebuie sa fie mai elitista. Iar dreapta se adreseaza omului cu pravalie sau job, stalp de societate si piatra unghiulara a fameleonului, care prin natura lucrurilor duce lipsa de timp si de rabdare pentru bullshit. Naiba stie.

Dar sa revenim la Atrocity Exhibition, care este pana la urma un deliciu literar in sine pentru cei care au dinti buni sa muste din ea. Pana la urma e chestie de evolutie. Trebuie sa ai dinti ca sa te bucuri de chestii. Si daca nu ai trebuie sa iti creasca repede.

P.S. Si ceva mai concret: editia asta din Ballard cu cu pantonar si ilustratie alb-negru spalacita sunt foarte misto: cartile din serie au la coada niste interviuri cu Ballard despre romanele in cauza plus alte materiale interesante. Si Atrocity Exhibition in varianta asta e si adnotata (adica scriitorul lamureste contextul si sensul unor imagini la capatul fiecarui capitol, ceea ce e un mare ajutor)

O cartulie  cu vreo 10-12 povestiri despre copilaria unui baietel normal din suburbie. Un fel de Alinutza&Alice-meets-Scaunele-lui-Ionescu-meets-Raymond-Carver.. La fel de mult despre Billy si despre vrajitori, dinozauri, spiridusi si furnici gigantice cat despre parinti obositi, repetitivi, profesori abuzati si dezinteresati si bunici senili. Nimic deosebit pana la urma, insa povestit spumos. Si cu o extraordinara arta a repetitiei. O carte subtila despre multe chestii: cum cei mici vad dincolo de aparente, cum parintii si profesorii le rapesc copiilor gandirea spontana, cum societatea functioneaza dupa niste seturi de prejudecati obosite si roluri obositoare si tot asa.

De fapt o mica cartulie pentru cu cuvinte simple. Pentru ca de fapt lucrurile sunt foarte simple, daca ne stergem ochii de zgura din cand in cand.

Temistocle a propus sa-i aloce pentru o chestie comuna: sa construiasca o flota de 100 de trieme cu care sa domine marea. Si oamenii au vrut. Si a castigat mai ales cu ajutorul celor saraci, pentru care acei banuti nu ar fi insemnat chiar nimic. Au avut incredere intr-un viitor mai bun. L-au vazut cu ochii mintii si l-au creat impreuna.

Si ce este mai interesant e faptul ca atunci cand acele trieme au fost construite, vaslasii erau cetateni liberi, platiti, nu sclavi ca in Evul mediu pe navele crestine (Spania, statul papal, Geneva sau Venetia) sau pe cele musulmane (si Cervantes a tras la o galera maura timp de niste ani buni, BTW). Iar in vremuri de razboi trageau la vasle si bogati si saraci, fara diferenta. Iar cand era nevoie de si mai multe maini la vasle au fost luati sclavii, intai eliberati si facuti cetateni si abia apoi pusi sa traga.

Si asa s-a construit democratia greceasca (tragem toti, decidem toti) si prosperitatea comerciala. Pe speranta intr-un viitor bun pentru toti. Pe economisire din prezent cu investire in viitor. (Si nu invers – pe imprumutarea din viitor pentru a satisface necesitati ale prezentului – asa cum cred ca s-a intamplat de s-a ajuns la criza economica mondiala.) Daca vreti, seamana cumva cu spiritul descris de Weber in Etica protestanta si spiritul capitalismului. Cel putin la nivelul mecanismului practic, daca nu la nivelul mentalitatilor din spatele deciziilor.

Voiam sa scriu doar despre o poveste de colaborare, insa poate trebuie comparat cu ceea ce se intampla astazi: astazi impozitele sunt in mod general mai mari decat in orice epoca trecuta. Grosso modo, la nivel global, nu neaparat in Romania. Si totusi nu mai exista acele proiecte care sa insufleteasca. Care sa ridice o generatie viitoare. Iar cand totusi acestea sunt facute, sunt facute din banii viitorului – din imprumuturi pe termen lung pe care le vor plati copii nostri. Care au din ce in ce mai multe datorii si din ce in ce mai putine resurse. Si carente de crestere (cultura a suspiciunii si a superficialitatii si a satisfacerii imediate) din ce in ce mai mari. De care tot generatiile mature sunt vinovate. De fapt suntem mult mai putin saraci in posesiuni decat credem si mult mai saraci in aspiratii si in rectilinitate.

Si tot astazi este in Catalonia Ziua Rozei/Trandafirului – o zi in care inca de acum 500 de ani iubitii si prietenii isi fac cadou carti. Un fel de Valentine’s Day al sufletelor.

Si mai este si Sfantul Gheorghe (La multi ani, tata!) si Ziua Internationala a Cartii si Copyright-ului (si ziua mortii/nasterii unor scriitori esentiali)

Asadar e momentul sa citim un pic si sa daruim o carte

Asa ar fi aratat 25 decembrie 1989, daca nu ar fi existat  un 22 decembrie.

De atunci s-a nascut si a crescut o generatie. Care deja a terminat facultatea si isi cauta rostul in viata. Care nu a prins programul TV de 3 ore de proslaveala, insa are pe telecomanda 5 televiziuni de stiri care incearca sa prezinte in fiecare zi o noua apocalipsa, plus alte 5 posturi care incearca sa descopere vedete in fiecare pitzipoanca. Generatie care nu a prins penuria de carti insa citeste poate mai putin (din motive obiective, de multe ori). Ai caror exponenti au avut/au alte intrebari la varsta la care noi inca credeam in Mos Craciun, insa sunt pana la urma la fel de naivi.

Cumva fiecare epoca isi are provocarile ei. Asa e normal. Fricile si temerile de acum douazeci si doi de ani nu pot fi aceleasi cu cele de azi. Distopiile concentrationare de atunci au devenit astazi distopii de catifea consumeriste a la Huxley. Lipsa de mijloace a devenit lipsa de scop, lipsa de sanse si de bani au ramas.

Citeam ieri dintr-un roman de Kabawata (O mie de cocori) si ma gandeam ca nu-l inteleg pentru ca pur si simplu gandirea occidentala vede intr-un fel dragostea (ca un fel de proba, ca o munca a lui Hercule, ca o tensiune intre etic si pulsional, intre ceea ce esti de regula, din trecut, si ceea ce descoperi ca vrei sa fii, in viitor, intre diverse soiuri de valori – credinta, ratiune, tarie morala – si dorinta de a fi, fara declinari externe)  in vreme ce fictiunile orientale sedimentate in secole despre iubire sunt total diferite. (De fapt, diferentele sunt mai degraba la nivelul culturii scrise, probabil, decat in mintea oamenilor comuni.) Nu imi dau seama exact care sunt astea insa incep sa intuiesc – e vorba de mai putina tensiune d-asta tragediana, mai multa lasare in voie.

Anyway, paranteza asta cu Kabawata are si ea un sens: pur si simplu voiam sa spun ca in lumea asta simt ca exista o prapastie intre generatiile penuriei (cele crescute in comunism) si cele ale abundentei (cele care au inceput sa vada lumea cu ochii proprii prin 2000). Ca prima are un anumit tip de patetism de factura traditional-vest-europeana, cumva incrancenata (Nasterea tragediei, vorba unui mustacios, and shit) in vreme ce generatia asta noua e mult mai chilex (ca sa citez dintr-un exponent al ei). It’s more about the present.  Sau poate de doar o prejudecata, naiba stie.

Daca ma uit in mine as spune ca pustii de acum nu vor putea reedita o miscare Flower Power sau un mai 68 niciodata. Pentru ca sunt cam ca motanii: individual pot zgaria rau, dar niciodata nu vei convinge 100 de motani sa faca o haita. Dar poate ca gresesc, poate ca doar au fost anesteziasti de abundenta, doar temporar. Poate ca aceasta criza care ii afecteaza cel mai mult va genera o noua revolutie. Personal, mi-as dori. E nevoie in fiecare generatie de cate o revolutie, zic eu, fara a fi deloc maoist.

PS Si intre timp mi-am adus aminte cum ii povesteam Dariei ca trebuie sa vina cu mine (Darth Vader) si cu imparatul Palpatine (adica Anca) si sa cucerim impreuna universul. Deocamdata nu a cedat presiunii exercitate de forta intunecata, insa cred ca e o problema de timp – pana cand va invata avantajele si deliciile oferite de dark-force chocolate.

Geneza e urmatoarea: in ’75 cand Ellison era calare pe val, a tinut la UCLA o serie de seminarii despre scrierea de literatura speculativa impreuna cu alti grei ai domeniului: Herbert, Disch, Pohl, Silverberg, Niven, Sturgeon etc. Pe baza discutiilor libere (consemnate in vreo 100 de pagini de carte), s-au creat intai specificatiile (Hal Clement a scris despre astrofizica si geologia planetei, Poul Anderson despre geografie, oceanografie et, Larry Niven despre ecologie si biologie, Pohl despre xenologie, civilizatie, stinte si arte).

Si apoi oamenii au creat povesti pe baza respectivului background. In paranteza fie spus, nu cele mai bune ale lor. Volumul nu se ridica la nivelul lui Dangerous Visions sau Again, DV, insa merita detinut/studiat pentru a intelege mai bine ecosistemul new wave-ului.

Si acum vine descoperirea mea

Zilele trecute, cautand chestii de Ebay am gasit anuntul prin care  se vindea un tablou realizat artistul Kelly Freas – ilustratorul volumului in chestiune.  De fapt chiar grafica conceptuala a volumului – modificata ulterior pentru a fi mai atractiva pentru coperta.

Iar alaturi de tabloul propriu-zis se ofera un bogat set de manuscrise. (In paranteza fie spus, e foarte interesant cum s-a schimbat lumea in ultimii 30-35 de ani. Cum calculatorul si internetul au facut caduce niste chestii atat de misto, intr-un fel,  cum erau masinile de scris si manuscrisele care se plimbau de colo pana colo prin posta. Si da, e mai bine acum in termeni de viteza si eficienta, insa cine a decretat ca trebuie sa ne uitam la viata in termeni de viteza si de eficienta?)

Anyway, pe pagina anuntului erau cateva zeci de imagini scanate dupa manuscris. Dupa versiunile originale ale povestirilor, dupa covorbirile de la UCLA, insa mai ales dupa chestiile de bucatarie interna. Mi-am permis sa copiez imaginile si sa le pun aici pentru ca poate vor fi utile candva vreunui cercetator. Poate versiunea originala nu va mai fi accesibila.

Asadar o sa fac o galerie speciala cu acele scanuri intr-un post separat

“… as a final advice to parents: ‘Whatever you do, don’t die. Your children will never forgive you.’”

(din I Sing the Body Electric – Ray Bradbury)

http://shinyshortfic.blogspot.com/ si http://idearefinery.blogspot.com/

2. Ieri am dat peste sectiunea de classic short fiction din Saturday Evening Post. Multe comori se gasesc acolo.

3. Dimineata am citit o nuvela sublima: I sing the Body Electric a lui Bradbury.  Si apropo de Whitman, e fenomenal cum Bradbury asta poate crea poezie din teme mundane. (Si profesionistul din mine nu poate sa nu remarce ca dincolo de stratul poetic omul chiar intelegea cum calculatoarele au nevoie de interfete umane, trebuie sa se personalizeze dupa fiecare). Cred ca Bradbury o sa intre si el in canononul literaturii americane – adica o sa il vedem in LOA, de fapt deja parca este in Everyman’s Library, daca nu ma insel.

O sa pun si doua citate misto din nuvela respectiva.

Faza e ca aleg ei cartile, insa cumva asta e chiar misto pentru ca poti descoperi lucruri noi. Pete Crowther e unul dintre cei mai priceputi editori – cu un feeling literar deosebit.

Cumpararea asta pe ne-ve imi aduce aminte de o poveste reala dintr-o carte a lui Tournier (cred ca din Jurnal Extim): intr-un oras german in prima zi a anului, la gara, se tine in mod traditional o licitatie mai ciudata. Oamenii se strang sa liciteze pentru bagajele pierdute si nerevendicate de posesori. Geamantanele sunt expuse pe un podium, oamenii pot sa le vada exteriorul insa nu au voia sa se uite ce e inauntru. Poate sunt haine, poate nimic, poate ceva valoros. Licitatia e foarte disputata.

Ar trebui eventual stabilit si un script de dialog intre parintii adoptivi si copil. Si un tabel cu varsta recomandata (plus varsta minima si maxima) la care se face aceasta notificare, in functie de IQ-ul copilului, ai parintilor adoptivi si ai parintilor naturali. Si de disponibilitatea financiara a parintilor adoptivi in raport cu cei naturali. Si fireste, pedepse – nu exista lege daca nu sunt prevazute pedepse pentru cei care o incalca.

De cand a devenit Parlamentul forul care decide cum functioneaza relatiile de familie? Statul trebuie sa stabileasca ce nu se face – infractiunile – nu cum sa ne traim vietile.

Sunt curios de unde atata preocupare pentru familie ) in curand, va aparea si legea nu ai voie sa te sinucizi fara aviz de la o comisie formata din psiholog, presedinte de bloc, sectorist, doctor de familie. Sub sanctiunea platii impozitelor (de catre urmasi) pe toata durata estimata a vietii pe care trebuia sa o mai fi trait, conform venitului din ultimii cinci ani si duratei medii de viata la momentul comiterii infractiunii.

Un drept e drept si pentru idioti si pentru inteligenti. Iar daca statul vrea mai putine avorturi sa faca educatie pe termen lung, nu la point of sale, ca sa zic asa. Si sa incerce sa redea speranta (nu ca ar fi obligat la asa ceva, dar e bine sa ai contribuabili mai multi si mai fericiti pe care sa ii mulgi mai bine).

Si daca totusi se doreste implementarea ideii cu psihologul (apropo, pe asta cine il plateste), sa fie trimisi la consiliere si oamenii care cumpara prezervative ca si asa pierdem electorat pretios ) Si poate si cumparatorii de reviste de barbati. Si aia care o ard pe net. Ba si aia care iau Libertatea sau Cancan. Sau macar astia sa dea o declaratie pe proprie raspundere ca nu o folosesc in scopuri ce nu cadreaza cu politica de crestere demografica.

PS Mi-am zis ca pe blogul asta nu mai scriu despre chestii curente si aiurea, dar cateodata chiar nu ai cum sa nu o faci.

We Were Out of Our Minds with Joy  nu e rea, dar schioapata binisor. Cumva lucrurile nu se leaga bine. Foarte bun fundalul – un viitor relativ apropiat (100 de ani) in care nanotehnologia permite tinerete fara batranete si viata fara de moarte. In care o elita tehnocratica face jocurile politice/economice/legislative. In care terorismul si asalturile nanotehnologice sunt continue, iar inteligenta artificiala functioneaza sub forma unor simbioniti cu oamenii (supusi acestora, gestionand insa mult din existenta) si a unui corpus politienesc ubicuu.

Incepe in stilul lui Zelazny din The Graveyard Heart  sau al lui Silverberg din Born with the dead sau Sailing to Byzantium (sau poate, ceva mai nou, al lui Wright din The Golden Age) – fundalul acela tehno-baroc (adica intesat de tehnologie dar la un nivel subiacent, care permite ca lucrurile sa aiba un aer estetic mai somptuos, ce aduce mai mult cu secolul al XVIII – (rococo  sau poate un art nouveau de final de secol XIX?) – decat cu pop-artul/bahausul/minimalismul cu care este asociat viitorul/tehnologia de varf). Apropo de baroc in viitor isi mai aduce aminte cineva de Scrisorile din Arcadia ale lui Crohmalniceanu?

Pe fundalul asta avem the beautiful people, ca la Silverberg – artistul sculptural si inteligent care se bucura de avere, faima publica si pretuire a criticilor in acelasi timp, care creaza ca un zeu si ale carui angoase nu-l sugruma niciodata. Sau politicianul inteligent, sexy, machiavelic insa cu capacitatea de a intelege arta, de a trai viata, de a fi. Cumva imi plac povestile de genul asta – imi aduc aminte de cavalerii albi si printesele copilariei. Pe bune, chiar imi plac.

Apropo de the beautiful people, are Pohl un post pe blogul sau despre Silverberg si sotia sa, care erau din tagma aceasta – culti, sculpturali, inconjurati de lux – si care ii invita la un moment-dat pe sotii Pohl la un  inot nud in piscina – complexandu-i intrucatva prin frumusetea lor fizica.

Dar sa revenim la nuvela. Partea buna e ca incepe foarte bine ca atmosfera. Si creaza repede nevoia de a afla ce urmeaza. Te face sa devii un pic paranoic – ca la PK Dick. Partea proasta e ca se rupe la jumatate. Lucrurile decad iremediabil fara un sens logic. Si personajul principal non-reactioneaza. Te astepti ca tragedia (personajul este exclus de la nemurire – nu spun mai mult) sa genereze ceva. Mai ales intr-un artist. Ganduri profunde, furie nestapanita, poezie, catharsis. Dar, din pacate, asteptarile nu sunt confirmate. (Asa cum asteptarile ca Marusek sa devina una dintre vocile puternice ale inceputului de secol nu au fost confirmate nici ele.) Nuvela se termina pentru ca trebuie sa se termine undeva.

Ca sa parafrazez avertismentul standard in domeniul investiilor bancare, inceputurile bune nu garanteaza finaluri pe masura.  (In paranteza fie spus, cred ca tine si de mestesug – cred ca Silverberg de pilda ar fi salvat fara probleme nuvela asta. Nu trebuia mult ca sa fie o capodopera – un pic de introspectie, un pic de sentiment si un pic de culoare)

Apoi m-am intrebat de ce nu se fac cadou fluturi vii, asa cum se fac cadou flori. Si m-am adus aminte de scena vanatorii de licurici din Lacul lui Kawabata cand personajul principal ii face, nestiut, un cadou fetei – o colivie plina cu licurici. Deci se fac cadou. Si de la vanatori de licurici am revenit la vanatorile de fluturi pe care curtea imperiala japoneza la organiza pentru ofiterii superiori americani in timpul ocupatiei, pentru a-i fascina cu eleganta lor, pentru a le da de inteles ca sunt infranti, dar nu inferiori. (Povestea e intr-o carte foarte buna (a luat si Pulitzer, parca) numita Embracing Defeat – o istorie foarte buna a anilor de ocupatie.)

Si cam atat.

Si totusi am citit WWZ asta Mai ales pentru ca imi plac cartile scrise din mozaicuri. WWZ e un fel de istorie orala a unei invazii a zombilor. Pe modelul inaugurat de Terkel cu The Good War. Cumva ruda din punct de vedere al formei cu Manhattan Transferul lui Dos Passos. O serie de povestiri (de fapt in WWZ mai mult interviuri/confesiuni/rapoarte ale unor supravietuitori ai invaziei – la circa 10 ani de la terminarea acesteia). De toate natiile: chinezi, rusi, arabi, latino-americani, europeni, dar mai ales nord-americani. Apropo de nord-americani, m-a enervat tendinta autorului de a-i pune pe astia neaparat la carma – adica rusii se transferoma in stat teocratic autoritar, conducatorii chinezi se dovedesc niste lasi si niste indolenti, doar americanii sunt in stare sa se regrupeze cu succes si pana la urma sa conduca mesianic cruciada, intai curatandu-si teritoriul si apoi ajutandu-i si pe ceilalti.

Altmineri, o carte citibila si captivanta – am citit-o in vreo doua nopti. Si dupa vreo doua zile (adica astazi) am cam uitat 95%. Cumva nu a reusit sa genereze sentimente puternice.   Uite, imi aduc aminte destul de bine de cazurile povestite in Hiroshima lui Hersey  (acum vreo doua ani, cred – mai ales povestea mamei cu cei doi copii mici) si simt inca suferinta acelor oameni pentru ca pur si simplu constientizez ca au existat.  Asa cum pot sa admir inteligenta discursului unui personaj (indiferent cat de fantast/absurd de backgroundul) pentru ca stiu ca in spate e autorul.  Dar durerea/teroarea unui om inexistent devorat fictional de un monstru imposibil nu prea genereaza catarsis in mine ) De fapt tine si de talentul autorului – la Stephen King simt, totusi Anyway mi se pare ca stilul asta potolit, controlat, de new journalism nu prea a mers cu subiectul. BTW, alta e povestea in cazul unei capodopere cum este Cu sange rece a lui Capote.

Si cam atat. Sa speram ca nu sequelul nu e Razboi si Pace Z )

La anul apare si filmul – cu Brad Pitt in rolul principal, care va fi mai mult ca sigur hitul pentru weekendul de 4 iulie.

Este una dintre cele mai puternice discursuri despre conditia umana – un discurs la fel de puternic ca cele ale lui Dostoievski sau Tolstoi sau Camus sau Mann.

Arhetipul societatii este inchisoarea, iar inchisoarea si conceptiile despre pedeapsa definesc societatea. Si cumva, paradoxal, inchisoarea poate oferi suprema libertate si poate implini potentialul de explorare interioara.  Putem cunoaste o societate dupa subteranele ei si dupa modul in care isi trateaza detinutii. Dar mai ales dupa cum si-i defineste, cum si-i alege. De la poporul inchis al Coreei de Nord, infernurile naziste sau gulagurile Siberiei, pana la formele de privare de libertate aproape simbolice ale tarilor nordice, de la subteranele umede tariste la “open space”-urile americane contemporane sau la spartul pietrei sub cerul liber.

Este irelevanta crima personajului din Jailwise  - ar putea la fel de bine sa fie o crima necunoscuta a la Procesul. De fapt inchisoarea din Jailwise aduce cumva cu Castelul lui Kafka – mixat cu catacombele piranesiene. Un loc al autocautarii incete, cu legitati necunoscute (poate de fapt absurdul e neintelegerea paternurilor). Cumva seamana si cealalta inchisoare: labirintul-biblioteca in care bibliotecarii, vietuitoarele efemere, trudesc la ceva care depaseste capacitatile de intelegere, a carui mostruozitate vine din scara temporara si spatiala gigantica. Cumva inchisoarea si stupul si capul si aglumerarea urbana si viata si biblioteca sunt intersanjabile. E tortura sortita tuturor, cand lipseste gradina.  Si totusi intotdeauna e loc de gradina, daca ne dorim cu adevarat.

Stiu, aberez pe langa subiect, nu spun nimic despre nuvela in sine. Pentru ca nu vreau sa rapesc placerea celor doi-trei oameni care poate o vor citi pornind de la postul asta. Si pentru ca o poveste buna nu merita sa fi distrusa prin rezumare schioapa.  Zic doar atat: e o opera de arata adevarata, in traditia marilor nuvele de secol XIX si inceput de XX – cele care vrbesc printr-un personaj despre lumea intreaga si despre inca ceva in plus – arderea sufletului, sau poate renastere alchimica sau poate moarte.

De fapt puteam sa spun doar cititi Jailwise si ar fi fost acelasi lucru

Dap, ajungem sa ne asemanam prin dorinta de individualizare. De fapt prin modalitatile facile, comune si stereotipe de a ne fi/da/crede mai breji ca altii (telefon d-ala sau din alalat, ipad, clubul X sau Y, masina d-aia, pus poze pe Facebook si laudat pe Twitter, 4square si Pinterest).

We’re all individuals. Sa repetam: we are all individuals )

… semnat, cu soricel

PS Mi-am zis sa postez despre pasiunea asta a mea – colectionatul de carti (ceva mai) rare/scumpe/deosebite. Nu de alta, dar deja cred ca am vreo 100 de chestii tari. (Si asta imi aduce aminte de discutia de acum  aproape doi ani, prin vara lui 2010, cand am dezbatut cu Andreea si cu Radu si cu Anca de la ce numar de itemuri esti un colectionar adevarat. Eu explicam ca poti avea si un singur item (zero ar fi absurd pentru ca atunci toti am fi colectionari de de toate), important e intentia de a colectiona. Pe atunci aveam o colectie compusa din 2 carti semnate. O sa pun la categoria colectie si chestii nesemnate dar care au fost achizitionate cu intentia colectionarii

Mai intai o chestie care imi sta pe creier:

A) In engleza titlul volumului de povestiri este “Scenes from the Village Life”. Nu stiu cum cum este in ebraica
B). In carte satul in cauza aste destul de deluros. Nu prea sunt campii in jur, ci mai degraba dealuri.
C). Si cel mai important: e vorba despre un sat gentrified (nu stiu cum ii zice fenomenului in romana), insa cert este ca in satul in cauza nu prea se desfasoara multe activitati agricole).

Si atunci de unde “campestrul” asta, care te duce cu gandul la seceris? Inteleg ca “Scene din viata satului” ar fi putut duce cu gandul la emisiunea TV, dar putea fi ceva de genul “… din viata unui sat”. Dar gata, ca poate caut prea mult nod in papura.

Sa revenim la chestiile misto. E o culegere de sapte-opt povestiri inlantuite (7 intr-un stil realist si o coda fantasta) despre singuratate. Sau mai exact despre diferite tipuri de singuratati. Cred ca, o data cu trecerea timpului scriitorii devin din ce in ce mai mult atrasi sa vorbeasca despre singuratate. Despre singuratate ca mica moarte (ca sa parafrazez o comparatie clasica). Mai putini interesati sa dezvolte opuri de intindere, care sa vorbeasca depre problemele omenirii sau unui popor, unei epoci istorice, si mai atrasi (poate mai capabili) sa dezvolte dramele vietilor mici. In minte, ca exemplu cel mai bun imi vine in minte Tolstoi care dupa ce a scris in perioada de maturitate Razboi si Pace, la batranete a scris doua nuvele care intr-un fel vorbesc despre doua tipuri de singuratate – a mortii si a relatiilor conjugale (Moartea lui Ivan Ilici si Sonata Kreutzer).

Cam asa si cu Oz din Scenele campestre. Nu este acelasi Oz puternic, impetuos, chiar jucaus uneori si patetic alte ori, din Poveste despre dragoste si intuneric. E un Oz retinut, cu personaje ezitante, marionete mundane intr-o comunitate restransa care si-a pierdut menirea initiala.  Un sot trecut de prima tinerete, ce locuieste cu mama sa foarte batrana de care vrea sa scape, un adolescent ce iubeste o bibliotecara care poate i-ar ceda, o vaduva ce locuieste cu tatal ei  - fost senator, acum leu in iarna care vorbeste de Ben Gurion si vremurile tineretii sale, un primar a carei sotie pleaca fara veste, un cuplu dezarticulat dupa sinuciderea fiului lor adolescent. Totul terminat cu o walpurigie fantasta (satul la sfarsitul lumii?).

Cumva cred ca tocmai gentrificarea e cheia si cauza. Cumva satul (Israelul actual in viziunea lui Oz?) si-a pierdut vitalitatea. A devenit dintr-un loc al productiei agricole si al vietii, un loc de vacanta unde localnicii mor lent, fara scop, iar turistii vin in weekend sa se plimbe si sa cumpere nimicuri bio. Cumva o data cu disparitia pionierilor care au creat statul israelian (cu sudoare, dar si cu sange si nu numai al lor), a redistribuirii puterii politice din zona kibutzurilor si a veteranilor Palmahului / Haganahului / Irgun spre atitudini/formatiuni/persoane mai putin  militariste (si cumva mai putin legitime din punct de vedere al parintilor fondatori), se simte o lipsa de scop. Fie o abandonare a sentimentului comunitar sau o cramponare nenaturala in vremurile trecute (exemplu fiind adunarea iubitorilor de cantece ale pionierilor, de pilda). Viitorul proiectat nu mai este asa clar. Fireste, genul acesta de presupozitie tine si de trecerea vremurilor peste autor – cu cat suntem mai in varsta cu atat viitorul nu mai este clar, fiind pana la urma un prezent dilatat.

E un roman care merita citit nu neaparat pentru calitatile proprii, ci mai devraba pentru a intelege un autor, un om, o viata de om, o trecere a timpului peste o comunitate care a avut 60-70 de ani cu lucruri ingrozitoare, dar si cu realizari majoare.

PS Ca stil mi-a adus aminte de povestile cotidiene ale lui Raymond Carver. Simple, un pic induiosatoare si uneori la limita nebunei generate de prea multa realitate.

E una din cartile acelea despre care nu stii ce sa spui. Pur si simplu nu cred ca am putut rezona. Cu alte cuvinte: de cand ma stiu am citit ca sa descopar. Alte lumi si alte personalitati. Cred ca literatura adevarata ne ofera posibilitatea aia de a trai vietile altora. Faza e ca uneori distanta dintre cititor si psihicul personajului e poate prea mare.

Mi-a placut intotdeauna scriitorii japonezi (Akutagawa, Mishima – chiar poate apuc sa scriu si despre el – , Inoue – mai ales Maestrul de Ceai este superba, Kawabata din Maestrul de Go sau Vechiul Oras Imperial). In primul rand pentru capacitatea de a surprinde clipe. De a decupa foarte frumos efemerul si de a o face fara pompa. Si mai imi plac ca exercitii de rabdare. Cumva, ma simt de multe ori un individ superficial si grabit, iar lipsa de graba, curgerea povestii foarte picturala – cu tuse lungi, in culori sterse –  mi se pare una din chestiile cele mai tari la japonezi. Iar Kawabata mi se pare si un maestru al experientelor interioare –  omul face aproape fenomenologie, nu literatura.

Dar sa revenim la romanul nostru. Anterior citisem o carte de batrante a lui Amos Oz – Scene de viata campestra. La fel ca si aceea, Lacul este o carte de batranete. Oamenii politicosi i-ar zice deplina maturitate sau ceva in genul asta, dar de fapt ambele sunt carti de batranete. Cand tragi linia si doar vrei sa spui cine esti, nu sa muti munti. Dar am putut sa discut cu batranul Oz si n-am putut sa discut cu batranul Kawabata.

Lacul e povestea unei obsesii erotice. Povestea cautarilor unui profesor un pic trecut care cauta puritatea in trupurile de tinere fete. La primul nivel un personaj abject, stalker si aproape pedofil, in care tensiunile morale sunt inlocuite de niste tensiuni intre libidinal si un soi de mantuire prin frumusete. I couldn’t relate to that. Pot relationa foarte bine cu genul de obsesii ale lui Philip Roth la batranete (last man standing – sau poate man’s last standing, ca sa zic asa ) insa genul de fuga/urmarie nevrotica a personajului din Lacul, de absolutizare a frumusetii feciorelnice, de non-relationare si de proiectie  nu  a fost tocmai pe gustul meu. De fapt nu este vorba de gust. Cred ca mai degraba vreau sa spun ca nu mi-a placut sa fiu in acea minte. Un fel de pitic gelatinos. Prefer capcaunul lui Tournier, cu care am probabil mai multe afinitati, in tensiunile lui.

Ramane insa virtuozitatea lui Kawabata. Si faptul ca am inteles interior pentru prima data ca si scriitorii astia japonezi erau conectati foarte bine la curentele occidentale. Cumva cartea respectiva (un roman si doua nuvele) e mai degraba suprarealista, modernista, decat japonez-traditionala. Cel putin a prima nuvela (“Bratul”) are ceva din Kafka, iar a doua m-a dus cu gandul la Bioy Casares.

PS Coperta si imaginea lacurilor noaptea mi s-au parut excelente.

2. Abia astept sa apara Railsea a lui Mieville. Un Moby Dick intr-o lume a cailor ferate.

3. O carte misto despre hobos pe calea ferata e Two Trains Running a lui Lucius Shepard. Fabuloasa. As mai reciti-o o data. Daca am timp.

4. Mi-am dat seama ca ma pricep mai bine la facut locomotive decat bonzai. S-ar putea sa tina si de constrangerile epocii, naiba stie.

Nuvela nominalizata la Nebula (The Man Who Ended History: A Documentary – gratuita pana la acordarea premiilor, prin mai) e o poveste zdruncinanta despre Auschwitz-ul asiatic  - Pingfang.

Locul unde sute de mii de chinezi (inclusiv copii, inclusiv femei gravide) au fost supusi celor mai oribile experimente medicale (infectati, arsi, inghetati, mutilati pe viu, fara anestezice). Atrocitatile doctorului Mengele multiplicate de mii de ori, intr-un program formal desfasurat de armata japoneza pe parcursul intregului razboi mondial. Musamalizat apoi de catre McArthur, care dorea pentru america rezultatele cercetarilor – ce nu puteau fi replicate de ei din considerente morale. Iar unul dintre comandantii unitatii a ajuns apoi director al celei mai mari companii pharma din Japonia si a trait pana la adanci batraneti. Si  mai ironic e faptul ca e foarte posibil ca noi toti sa beneficiem direct la un moment-dat in viata de roadele acelor cercetari abjecte). Si nu, nu e fictiune, din pacate.

Povestirea nominalizata (The Paper Menagerie) este o bijuterie delicata despre prapastiile dintre parinti si copii, despre iubire si furie si pierdere. Si despre greselile pe care intr-un mod sau altul le facem cu totii. Mi-a adus aminte de un citat din Stalin cel Bun, legat de faptul ca cel mai important lucru pe care ni-l ofera parintii, viata, ne este oferit fara voia noastra si inainte sa ne fi nascut – si de aici furiile copiilor. O afirmatie cumva neadevarata (cel mai important lucru e cresterea) dar foarte frumos la nivel poetic.

Si pentru ca omul e avocat, uite si un eseu despre drepturile de autor in cazul operelor derivative. Foarte pertinent punctul de vedere ca anumite tipuri de interdictii (nu poti sa faci o continuare la SpiderMan fara acordul Marvel Comics de pilda) tinde sa creeze monopoluri, descurajand mecanismele de piata. Desi exista si reversul medaliei – tocmai pentru ca Marvel a investit masiv in promovare, sunt sanse ca o continuare din partea altora sa abia sanse mai mari de succes decat ceva porit de la zero. Anyway, merita citit.

Si cam asta e omul nostru. Eu as zice ca-s sanse mari sa-l vedem autor de top in urmatorii ani: scrie foarte crisp, fara complicatii, este foarte empatic, are un mix bun de stil chinezesc  si drive american.

Si daca tot fac poze dupa pagini, uite inca un citat misto pe aceasi tema (I’m a sucker dupa citate d-astea despre trecerea timpului, inefabil, wabi-sabi and shit)

Ambele sunt dintr-o cartulie numita Bugf*uck .

In feluri mai prozaice toti facem asta. Conservam (trecutul ca asa ne definim persoana – prezentul e momentan si rezultat al trecutului – desi mai sofisticat ar fi sa spunem ca prezentul e rezultatul interpretarilor din trecutul apropriat al trecuturilor mai departate).Pastram haine pe care sigur nu le vom mai imbraca, carti pe care nu vom apuca sa le citim sau mai des pe care nu le vom mai reciti, colectionam chestii, ne legam de mituri personale. Tine de uman (nu in sensul inalt, ci in sensul clinic )

Si ma gandeam la un fel de epitaf de pe o carte a lui Harlan Ellison – nu il mai stiu exact dar era ceva de genul: Sa se stie ca, o data, pentru un scurt timp, am insemnat ceva. (Suna mai bine, trebuie sa-l caut)

Si mai ma gandeam la Dawking care descrie foarte frumos toata constiinta ca efecte colaterale si neurmarite ale drumului ADN-ului in a se autoreplica, cu sanse de izbanda cat mai mari.

Si mai ma gandeam la Facebook si Twitter si FourSquares care de fapt sunt despre acelasi lucru: despre nevoia umana de a spune ca sunt ceva, ca fac ceva, ca lasa ceva in urma, ca pentru un scurt timp au insemnat cate ceva.

Si poate ca si d-asta e scris postul asta, desi eu cred, cum credem toti ca toata lumea vrea sa faca revolutii – vorba Beatles-ilor, ca am ceva de spus

E un scriitor foarte misto, Lucius Shepard care spunea intr-un roman de-al lui (A Handbook of American Prayer) ca traim intr-o lume fascinata de nimicuri: de trinkets, de magneti cu busola de pus pe televizor, de brelocuri cu Darth Vader in forma de pisoi, de ceasuri cu cuc din care ies crocodili si orice alte parascovenii care se pot imagina. Citatul e mult mai misto de fapt, si chiar iti recomand cartea. Anyway, ideea e ca ii dau dreptate: traim intr-o lume in care ne anesteziem cu chestii d-astea iar Facebook este dominant tocmai ca este avatarul epocii asa cum Almanahul Fermierului era avatarul secolului XIX sau televizorul cu sitcomurile fara sens a dominat anii 50-’90. La fel, tabloidele sunt o aplicatie a acestei idei

Vorba cantecului. E coperta a treia dintr-un Interzone vechi, nr. 10, de cand Lenon abia crapase de cativa ani,iar eu schijeleam bastonase pe caietul tip 1 (Doamne cat am urat chestia asta, atat de repetitiva). Fix din iarna lui ’84-’85. (Si asta imi aduce aminte de un stilou topit pe soba bunicii, accidental, pentru ca nu puteam sa concep ca exista obiecte atat de fierbinti – asa eram de obisnuiti cu frigul din apartamente, iarna, pe vremurile alea).

Anyway, cum zicea un om ce povestea intr-o carte, atunci cand imbatranesti ai mai multe in jur si mai putine in fata. Da’ si asta e un cliseu, banuiesc.

2. De dimineata mi-a venit Ramadan. Mi s-a parut o poveste atat de buna incat am vrut sa o am si in versiunea standalone (o aveam in Absolute Sandman  3 – si de fapt o aveam intr-o versiune cromatica chiar mai misto).

Pe drum spre munca ma gandeam la cele doua Bagdad-uri din poveste. Bagdadul mutat in tara viselor si Bagdadul din lumea reala. Suntem obisnuiti sa mutam prea mult trecut in tara viselor. De fapt asta e fictiunea turistului, ni se pare ca in trecut am fost doar in vacanta.

Cu alte cuvinte:

1. orice contract (intre persoane, companii, state – adica tratate) are drepturi si obligatii si elemente de risc (multe dintre ele care nici macar nu pot fi garantate prin respectivul contract, necesitand operatiuni distincte)

2. daca ma imprumut la banca pentru o casa, banca are dreptul sa isi vada banii inapoi cu dobanda si dreptul sa ma execute daca nu platesc la timp (ipoteca, diferite forme de gaj sau codebitorii)

3. nu are insa dreptul sa dicteze ce fac cu viata mea, ca sa isi diminueze riscul: “Bai, nu merge la carciuma si nu face inca un copil, ca asta o sa-ti diminueze solvabilitatea in fata mea”. Asta tine de riscul pe care si-l asuma (si si-l analizeaza antecontract, il garanteaza/asigura cu o firma de asigurare etc)

Cam asa si cu Grecia: cand a fost imprumutata si reimprumutata si reesalonata trebuia sa se analizeze mai bine daca are posibilitatea de a da banii inapoi. Cand a fost facut haircut-ul, trebuia sa se stabileasca daca e suficient sau nu. Idem cand au venit in euro. A fost ok pentru nemti ca greci sa adere pentru a extinde pietele si a elimina frictiunile la exporturi, dar nu mai e ok cand “euro grec” trage in joc “euro-ul german” (desi feelingul meu e ca atata vreme cat incertitudinea e moderata, devalorizarea euro-ului in raport cu dolarul e buna pentru toata lumea – si pentru nemti si pentru americani).

Acum genul asta de etatism nu rezolva nimic. E alt rahat de tipul “too big to fail”. Fuck it, grecii trebuie sa intre in faliment cu toate consecintele legate de chestia asta: saracie lucie pentru locuitori, haos, caderea pietelor europene, bani pierduti de catre finantatori etc. Orice alta solutie nu face decat sa agraveze problema.

PS Doar niste ganduri de sambata dimineata, ca nu-s specialist in macroeconomie. Ma seaca insa aplicarea dublelor standarde. Si da, imi dau seama de argumentul “situatia e grava si altfel esueaza sandramaua europeana cu totul”, dar e acelasi argument cu care Stalin a trimis oameni in Gulag (argumentul vremurile speciale cer solutii speciale, necesare chiar daca nu ne plac).

Si Saramango – Calatoria Elefantului, care cinstit vorbind nu mi se pare ca se ridica la nivelul Istoriei asediului, Memorialului Manastirii, sau Evangheliei dupa… Parca si Pluta de piatra a fost mai legata.

Si as vrea sa ma apuc de Updike –  romanele cu Rabbit . De Updike am citit doar Teroristul (are acolo un monolog foarte misto despre ingineria publicitatii, a spoturilor TV). Si Centaurul, cred – dar nu mai tin minte nimic din ea.

Si as vrea sa fac un obicei pe blog: sa scriu despre o povestire (eventual in fiecare zi – desi asta e greu, nu ca nu as citi 30 povestiri pe luna, insa multe nu sunt memorabile, I guess).

PS Partea buna la zapada asta e ca las masina acasa si vin cu metroul. Si pot citi 30-40 minute pe zi in plus (dus intors)

De dimineata (de fapt nu asa dimineata ca la ora aia trebuia sa fiu deja la munca – BTW, thank you guys&girls from TW, care imi suportati intarzierile si ca va descurcati excelent si fara mine), facand concurs de sunete guturale cu Daria, mi-am adus aminte de:

1. cantatul gutural al celor din Tuva

2. si de Feynman care voia sa ajunga acolo

3. si de timbrele triunghiulare (ale lui Feynman din Tuva, ale copilariei mele din Mongolia)

4. si de faptul ca si eu mi-am dorit sa merg in Mongolia (tot de la timbrele triunghiulare mi s-a tras), si chiar sunt convins ca o voi face (dar nu ca turist pe fuga, ci intr-un mod ceva mai natural)

Pana atunci mi-am luat un timbru din Tuva de pe ebay:

I’m a sucker for useless trinkets

Si despre asta e vorba in respectiva povestire. Despre sentimentul ala ca daca n-ar fi fost maruntisul ala, intreruperea aia, chestia aia neinsemnata si improbabila care totusi s-a intamplat, acum ar fi fost mult mai bine, ai fi realizat chestii mult mai tari. Ca doar un podet te-a despartit de triumf.

“A inch off. A word mispronounced. A shade too quick. A beat to tiresome because of not knowing when to stop. A hair to slow. A fumble, a glitch, a misapprehension. And all of them, such tiny pin-pricks, guaranteed to keep us in line. Keep us on the track. Keep us busy because we don’t have control, or confidence, or a sense that we know what’s going on”

Fireste e doar un mecanism de auto-aparare, insa chiar cred ca exista aproape intotdeauna aproape la toti.

Ei bine, e geniala povestirea asta despre conspiratia metafizica a micilor devieri/abateri/scapari. Un fel de Loterie a Babilonului (Borges) pe dos. Daca acolo era vorba de organizare a hazardului, aici e vorba de o dezorganizare voita a chestiilor cotidiene.

Cititi-o In prima instanta voiam sa fotografiez povestirea si sa o pun aici, dar apoi mi-am dat seama ca, dincolo de considerentele etice, domnul Ellison e stiut ca a dat in judecata organizatii serioase (AOL, James Cameron, etc) pentru incalcarea drepturilor de autor.

Si apropo de Harlan Ellison si atitudinea sa de smart-ass, exista un celebru articol din Esquire (poate printre cele mai importante din secolul trecut numit Frank Sinatra Has a Cold.  Il puteti citi aici. La un moment-dat apare o scena in care starul Sinatra se ia la harta cu ilustrul-nimeni-pe-atunci Ellison. Alte surse spun, din ce tin eu minte, ca scena s-ar fi terminat si cu o cafteala, nu doar cu schimburi de cuvinte.

Si daca mai aveti timp cititi si The 3 Most Important Things in Life. E unul dintre cele mai spumoase eseuri/povestiri autobiografice scrise vreodata.

Iar finalul, in care scenaristul Ellison e dat afara de la Disney in prima zi, imediat dupa-pran, pentru ca propune un film porno cu personajele Disney (la masa, in gluma) e spumos:

At Disney, nobody fucks with The Mouse.

Mind Fields: The Art of Jacek Yerka, the Fiction of Harlan Ellison

Asta e o culegere de povestiri / album de arta foarte misto: 31 de povestiri superbe ale nebunului sacru Ellison care ilustreaza 31 de imagini suprarealiste ale lui Yerka. Intotdeauna mi-au placut culegerile de povestiri in chenar (cu element impus) fie ca e vorba de Decameronul, O mie si una de nopti, Alfabetul de Ciocolata & cel de Sarsaparilla ale lui Ellison sau Tabelul Periodic al lui Swanwick.

Si e acolo o povestire, de fapt un pasaj dintr-o povestire cu care rezonez f tare. Despre care voi scrie un pic mai tarziu )

]]> http://www.catastif.com/2012/01/mindfields/feed/ 2 http://www.catastif.com/2012/01/the-big-fucking-dragon/ http://www.catastif.com/2012/01/the-big-fucking-dragon/#comments Wed, 25 Jan 2012 11:32:45 +0000 Catalin T http://www.catastif.com/?p=867 Continue reading →]]> Cred ca Lucius Shepard este cel mai subevaluat autor american in viata. Asta si pentru atitudinea lui intransigenta (leftist, daca a crede in drepturile celor din afara granitelor inseamna leftist?) fata de politica americana, mai ales in America Centrala (celebrele republici bananiere).

Anyway, nu despre politica este vorba (desi poate ar fi cazul sa citim mai mult despre United Fruits and related companies) ci despre faptul ca omul esta scrie extraordinar. Am citit in 2011 cel putin 6-7 nuvele care pot sta oricand langa Moarte la Venetia, O zi din viata lui Ivan Denisovici sau Sonata Kreutzer. Cred ca favorita mea este Stars Seen Through Stones (nuvela care in plus are si un final care ne atinge si ne face sa zambim, pe noi romanii). Astazi. Ca maine as spune Two Trains Running, iar poimaine as alege un roman precum A Handbook of American Prayer (extraordinar finalul onirico-psihedelic, cum numai un om obisnuit cu substantele l-ar fi putut scrie  - are ceva din textura lui PK Dick in The Faith of our Fathers, genul acela de fluiditate, metisaj al perspectivei)

Shepard si Mishima sunt pentru mine cei doi scriitori ai lui 2011. Mai citisem din ei, insa abia anul trecut pot spune ca mi-au intrat in creier. Si mi-au intrat foarte bine.

In cazul lui Shepard pentru ca tirajele cartilor lui sunt minuscule (sute/maxim o mie de exemplare, pentru cartile recente) m-am transformat in vanator si colectionar. Cred ca am cel putin vreo 10 volume de povestiri/romane in editii numerotate, semnate si nu mai stiu cum. Si stiu ca la un moment dat o sa dau lovitura cu ele pentru ca Shepard merita mult mai mult. Peste 15-20 de ani va fi cel putin la fel de respectat ca Philip K Dick, sunt convins. (Ai apropo de PKD, si in cazul lui Shepard francezii ii sunt mare fani)

Si zilele trecute a venit si perla coroanei. Culegerea din viitor (apare in aprilie la Subterannean Press si deja am precomandat-o) despre the “big fucking dragon”. Nu povestesc acum ce si cum, dar pentru cei care n-au citit nimic de Lucius Shepard sa nu isi inchipuie ca e vorba de vreun fantasy cu spade si dragoni si vrajitori. De fapt nici nu conteaza despre ce e, ci cum este scris.

N-am apucat sa citesc The Skull –  nuvela  noua din volum (roman scurt mai degraba), insa celelalte (deja publicate) sunt superbe. Favorita mea, Scalehunter’s Beautiful Daughter, cred ca a aparut si in romana, la Nemira, daca nu ma insel, intr-un volum de povestiri.

Anyway, termin in stilul dambovitean: nu vreau nimic, nu e o recenzie, vreau doar sa ma laud ca am o carte pe care nu o mai are nimeni (cel putin in .ro) )

Daniela a ajuns soprana si profesoara de canto, mai apoi.

To consider the Earth as the only populated world in infinite space is as absurd as to assert that in an entire field of millet, only one grain will grow. (Metrodorus)

Acum vreo  2500 de ani, inainte de Cezar si de Alexandru si de Platon, a existat acest om care a putut sa ofere un argument atat de inteligent privind locul nostru in Univers, intr-o formulare atat de concisa si de poetica.

Dupa ce toti atomii lui Metrodorus s-au perindat prin pamant si prin apa, prin insecte si prin plante si poate din nou prin corpul altui grec (sau mai probabil turc) au ramas cuvintele astea. Care ating si astazi alte minti. Capacitatea de a vedea vedea cerul de dincolo de cer.

———