Faza nasoala e cuvantul “pasiune” nu prea incape in aceasi propozitie cu “deprimare” sau “disperare”. Cuvantul “deprimare” in schimb se povesteste frumos. Si cere foarte putina actiune. Nu iti rupe spatele. Nu necesita rationalizare. Nu creaza prea multe tensiuni - cum am putea sa dam in cineva atat de bolnav si atat de simtitor.

Acum, eu nu predic ranjetul pana la urechi. Nu traim in lumea perfecta, nu avem vieti perfecte, iar daca le-am avea, eu zic ca ar fi cam de plastic. E in natura psihismului uman sa dea gherle, sa isi puna intrebari, sa aiba temeri. Ce spun eu este ca trebuie sa ne traim vietile. Si pasiunea de a trai, de a face, de a fii sunt reteta cea mai buna. Hai sa punem un pic de speranta in jucariile noastre, sa le facem mai frumoase prin privirea noastra.

Si mai ma gandesc la o chestie. Deprimarea vine probabil din asteptarile nerealizate pe care le are cineva. Din egoism. Sfintii nu sunt deprimati. Deprimarea vine din ratacire, dar ratacirea nu e decat abandonarea cautarii.

Later update: am mai adaugat un cuvant la titlu (spoiala) ca sa fie ceva mai clar ce vreau sa zic.

Impresia mea e ca lumea merge in directia tuselor cat mai groase: trebuie sa fie ceva complet iesit din comun ca se ne zgarie scoartza desensibilizata. De la cartii de copii, la prima pagina din tabloid si stirile de la ora 5, de la dorinta indusa de a epata pana la incapacitatea de a fi tu insuti, micut, simplu, fara cuvinte bombastice.

I longed, yet dared not
to employ my vision. I dreaded the first glance at objects around
me. It was not that I feared to look upon things horrible, but that
I grew aghast lest there should be nothing to see.

Later edit: se pare ca a disparut de la linkul de mai sus. Prima pagina poate fi citita din Google cache aici.  Apoi, o gasiti voi intr-un fel sau altul daca va place.

De la Adrian: Ce imi place in Romania? Nimic. As putea sa zic ca imi plac parcurile, sau mancarea, sau atitudinea dar banuiesc ca as as spune si daca ai fi ceh sau mexican. De fapt mie oricum nu prea imi plac locurile, ci mai degraba oamenii. Locurile sunt fundal, atata timp cat nu sunt strident de enervante e bine. Cat timp ai parte de oameni misto. Iar oameni misto sunt probabil peste toti.

De la Andressa:  Nu imi place la mine ca sunt increzut uneori, ca sunt lenes alteori, ca uneori nu am chef, ca alteori mai zic cate o minciuna din motive de comoditate, ca uneori tin mortis sa fie ca mine, ca alte ori nu sunt atent cu oameni la care de fapt tin, ca mananc prea mult, ca uneori ma cred prea destept, ca alteori nu am pofta de viata. Sunt opt pacate?

Si mai era o leapsa, dar nu o mai gasesc, cu opt lucruri care imi trec prin cap: mi-e frig, as vrea sa stau sa citesc acum, dar trebuie sa rezolv niste chestii, la naiba nu am chef de leapsa asta, gata scriu doar atat.

Si, chiar daca ziua am nevoie de bani si noaptea de somn linistit, chiar daca in fiecare zi vin facturi si orice as face trebuie sa ma pregatesc si pentru discutii aprinse cu cate cineva, azi am impresia ca muncesc mai mult pentru mine decat am facut-o vreodata. Nu pentru ca sunt unul dintre stapanii afacerii de care ma ocup, ci si pentru ca am invatat sa renunt, am invatat sa pierd si am invatat sa recunosc cand gresesc.

Mult succes.

2. Revista “Foisorul de Foc”. Editata de consiliul local al Primariei Sectorului 2. Asta citesc acasa. Nu National Geografic, Business Week sau Business Magazin. (Pe astea doar le cumpar). Revista “Foisorul de Foc” este mai tare decat Catavencu. De un pupincurism infiorator. Un fel de Omagiu pentru primul-gospodar al sectorului, Nicolai Ontanu. Cu o tenta de ortodoxie, ca sa aiba reachul mai mare. Pozele sunt exact ca pe vremea lui Ceausescu - alea din Pentru Patrie. Textele sunt scrise de cineva care si-a facut scoala acolo. Am sa pun citate, ca sa vedeti la ce ma refer.

3. Cel mai tare spam ever in romana vine de la ATLASSIB Container Iasi. Pana acum imi trimiteau regulat oferta lor de containere navale - d-alea de nustiu cate jdemi de metri cubi. Acum au schimbat abordarea si trimit urmatorul mesaj:

Firma: TREEWORKS SRL
Persoana: Tenita Dragos Catalin

Ati vazut curcubeul de ieri dimineata?

Ce sa mai intelegi? Ca e primavara afara?

Sa vedem cum merge site-ul lui Silviu Savin. Mi-a placut ca merge rapid sa pui un anunt. Pe de alta parte poate ar trebui sa aveti si un sistem cu aplicari prin site, ca sa isi pastreze oamenii CV-ul acolo, iar angajatorii sa vada toate joburile intr-un singur loc.
Dar pana la urma astea sunt maruntisuri. Cel mai important e sa gasesti oameni misto. Anyway, avem niste idei misto, zic, aca ca ne-ar prinde bine niste colegi.

Batrana cu un caine maidanez in lesa, Dylan, o masuta de la Ikea, un ceai cu chinezoaica Cin-cin, amintirea unui concert de asta primavara, lumina unei zile, o bucata din cartea de dialoguri a lui Yourcenar despre o statuie hristica si toti cei napastuiti, Netti Moore.

Ieri seara am aflat de pe blogul lui Mazi ca Dylan vine la Viena in iunie. Mi-am comandat bilete, pentru mine si iubita mea. Si mi-am adus aminte de o alta zi la primavara, cand mergeam prin Budapesta cu Cris si Claus dupa un concert cu Roger Waters. Cris, mai scrie din cand in cand, te rog. Si Claus, chiar ma bucur ca am avut parte de cateva discutii misto, si atunci si la Paltnis. Poate mai apucam sa ne vedem si noi din cand in cand. Daca tii minte, vorbeam despre ce inseamna un concert cu Dylan, acum, vlaguit, cand curajul a trecut, cand lucrurile s-au clarificat, cum sugera Borges. Daca imaginea s-ar pastra, daca ceea ce a insemnat Dylan pentru adolescentele noastre ar avea de suferit, da, eroii adevarati nu sunt facuti din carton, standee-uri in cinematografe, ci mai degraba din celule care isi pierd vitalitatea, si ce ramane atunci la capatului drumului.

Si totusi voi merge acolo, sa-l vad, poate Nettie Moore va suna asa, sau poate va fi o zi proasta si va suna asa -  in definitiv nici nu este atat de important, importanta de curgerea, povestea de pana la acel moment, ea creaza pana la urma acel moment, asa cum in viata fiecare clipa ar trebui sa fi  o esenta fireasca a clipelor care au precedat-o.

Si apoi am inteles un pic mai bine wabi. Aveam o masuta de la Ikea, pe care nu o montasem, dorind sa o returnez. In blatul ei, din lemn de mesteacan se vedeau imperfectiunile lemnului. Dungulite si pete maronii, acolo unde copacul din care fusese taiata suferise. Mi se parea ca urma sa strice coerenta. Dar m-a izbit astazi ca asa e lemnul. Ca tine de natura lucrurilor crescute. Ca lemnul e fiinta. Si ca fiinta in trecerea timpului creste cu imperfectiunile ei. Poate nici macar nu sunt imperfectiuni, poate e individuatie. Ca e atat de usor sa respingi lucrurile pentru ca nu se conformeaza unui tipar. Ca pana la urma asteptarile noastre egoiste sunt imperfectiunea. Si am montat masuta, multumit ca am invatat ceva. Plasticul e imaculat, lipsit de temporalitate, naturalul se arata in fiecare moment cu curgerea sa.

Batrana cu cainele, Dylan, un ceai ierbos, un pic amar, on blat in care poti citi timpul, toate sunt devenire, nu fabricare.

Citeam undeva ca Memoriile lui Hadrian, amintirile fictionale ale imparatului roman scrise de Yourcenar, au ajuns sa fie introduse in bibliografia obligatorie a studentilor in istorie de la multe universitati americane. Si probabil, daca ar fi ca Hadrian sa fie resuscitat intr-un calculator (ca in povestirea lui Silverberg despre resuscitarea lui Pizaro si a lui Socrate), trasaturile lui ar fi cele stabilite de scriitoarea noastra. Cred ca acesta este cel mai mare compliment care i se poate face unui autor - fictiunea sa sa fi reusit sa modeleze realitatea (si asta ma duce cu gandul la una dintre povestirile mele favorite, “Tlön, Uqbar, Orbis Tertius” a lui Borges, povestire despre care am mai scris candva, cred). Si apropo de asta, mi-ar fi placut sa citesc un dialog intre Yourcenar si Borges - cred ca se aseamana mult prin luciditatea aproape cruda cu care au privit lumea. Si prin contrastul, rezolutia foarte puternica pe care o au scrierile ambilor.

Volumasul despre care vreau sa scriu cuprinde 3 povestiri, scrise in perioada de formare a autoarei si publicate postum.

Cea care da titlul, este o poveste aproape expressionista prin coloritul puternic, prin modul in care scenele curg unele in altele conduse in primul rand de emotie - o poveste despre expeditia unor negustori pe un taram indepartat, in cautarea unor smaralde. Povestirea trebuia sa faca parte dintr-o trilogie, alaturi de o poveste rosie si una alta, scrie in prefata. Din pacate, a ramas solitara, albastra ca femeia aceea a lui Matisse.

Cea de-a doua povestire din volum, “Intaia seara”, prezinta calatoria de nunta a unui pictor ratat care se se casatoreste pentru a scapa de o obsesie. Simularea in raport cu sotia, gandurile crud de lucide, parerile sale despre femei scrise pana la urma din jocul de identitati intre tanara autoare (24 de ani la momentul scrierii nuvelei) si tatal ei.

A treia, “Farmece”, povesteste un ritual de dezvrajire intr-un sat italian. O poveste despre descoperirea in interior a raului ca parte componenta a lumii (“… ei credeau ca preotul, in anumite zile ale anului, insemneaza copilul cand este dus sa fie botezat, predestinandu-l astfel serviciului dureros, dar necesar, de slujitor al raului.”)

Nu este opera de capatai a lui Yourcenar, insa este teribila din alt punct de vedere: sunt trei povestiri sfasietor de lucide ale unei tinere de 24-26 de ani. Asta este, cred eu, cel mai tulburator aspect al lor. Ne arata animalul fabulos care urma sa devina, complet dezbarata de fantasmari, de lirisme, de epitete fara rost, de intelectualisme sau de teribilisme. Si apropo de asta, imi aduc aminte de un vers care spunea ceva de genul “Piatra nu poate deveni om pentru ca nu este suficient de dura” (am sa-l caut si il voi pune intr-un post separat pentru ca suna mult mai bine”).

Ganditi-va ca aceasta scriitoare si-a facut planul lucrarilor majore la 24-28 de ani, si apoi a lucrat toata viata sa le infaptuiasca. Ganditi-va ca aceasta scriitoare si-a ales singura numele - este singura persoana din lumea asta care se numeste in acest fel. Si ganditi-va cum si-a scris identitatea in personaje precum Hadrian, Zenon din Piatra Filosofala, sau Alexis. Oameni singuri, pierduti, bantuiti intern, neintelesi de ceilalti. Si ganditi-va cat de greu este sa stapanesti aceasta privire launtrica, sa nu o lasi sa se transforme in deprimare, sa o transformi in discurs al alteritatii, si uneori sa scoti si perle senine din ea, precum cele din “Povestiri Orientale”.

Am sa continui cu un post pe tema Yourcenar, dupa ce voi citi si “Cu Ochii deschisi” - dialogurile ei cu Mathieu Galey, critic literar.

In definitiv, intrebarea mea din postul anterior era foarte simpla: “Are vreo noima sa o dam pe ROI pozitiv cand vorbim de drepturile omului, de egalitatea de sanse a femeilor cu barbatii, de accesul egal la dezvoltare ? ” Cred ca daca mergem pe teoria utilitatii economice putem foarte usor si sa revenim la o societate sclavagista, sau sa fondam una de tip musuroi de furnica.

Si, recunosc, intrebarea nu se adreseaza in primul rand doamnei europarlamentar - dansa este mai presus decat noi si prefera sa foloseasca o retorica de tipul “cine esti tu ma sa intrebi asta, tu nu stii cu cine vorbesti?”, asa cum ne-am cam obisnuit de la mai toti politicienii, in definitiv.

Intrebarea este pentru cei egali mie, aia necunoscatori in toate mecanismele politice, care ziua merg si preseaza o munca mai mult sau mai putin eficienta, care seara vor sa citeasca o carte buna, sau sa bea o bere cu prietenii, dar care isi pun din cand in cand si o intrebare despre cum mai merg lucrurile in lumea asta mare, si care ar dori un raspuns rational, bazat pe argumente.

““Susţinem capacitarea femeilor în cooperarea pentru dezvoltare; există, pe lângă raţiuni legate de egalitate, dovezi suficiente că femeile constituie o bună investire a banilor, fiind excelente multiplicatoare de rezultate“,

In paranteza fie spus, genul asta de gandire ar putea sa duca mai degraba la realizarea unui bordel care sa multiplice foarte bine investitia prin utilizarea femeilor ca resurse regenerabile, decat la promovarea egalitatii in drepturi.

Si tot legat de asta, intrebarile mele ar fi:

1. Doamna europarlamentar isi scrie singura discursurile sau exista o minte luminata si dotata cu astfel de sintagme deosebite? As tinde sa cred ca dansa le scrie, si ca tot ea i-a scris si domnului Iliescu celebrele aberatii cu meandrele concretului.

2. Oamenii normali din sala, acolo la Parlamentul European, ce fac cand aud astfel de discursuri inteligente? Mor de ras? Mor de plictiseala? Mor de ciuda ca nu le-au scris ei?

Si tot de asta, la Bogdan puteti citi un articol pe larg despre blogurile distinsilor domni politicieni, printre care si cel al doamnei Corina Cretu.

El intreaba, intr-un stil de pamflet, insa intr-un mod foarte serios: “Ce a facut Corina Cretu la PE in anul care a trecut?”. Reputata doamna “raspunde”:

“Multumesc ca v-ati oprit asupra blogului meu. Nu stiu ce as putea spune mai mult in legatura cu modul in care intelegeti sa interpretati ceea ce am facut eu in viata. Daca despre mine ca om politic aveti impresia pe care o aveti, sunteti, bineinteles liber sa v-o pastrati si sa o sustineti in continuare. Cum poti sa-i raspunzi unui om care te jigneste spunand ca te-ai lansat ca specialista in cafele? Ceea ce am scris eu ca ziarista, ca si activitatea mea ca Purtator de Cuvant si ca parlamentar european - toate acestea sunt publice. Cat despre cizme, pe cuvantul meu ca nu am cizme peste genunchi.. asta chiar ca m-a lasat cu gura cascata. va doresc numai bine.”

dar nu ne lumineaza cu privire la activitatea dumneaei.

Sa intreb si eu:

“Ce a facut Corina Cretu ca reprezentant al Romaniei in PE, in afara de acest raport cu care probabil se mandreste?”

Later update: Bogdan imi atrage atentia ca am confundat doua distinse parlamentare PSD cu acelasi nume de familie: Gabriela si Corina. Sorry. Vina mea. Si totusi fondul postului ramane:

1. Femeile trebuie sa primeasca drepturi egale si sa participe la toate activitatile din societate de pe pozitii egale cu barbatii nu pentru ca produc ROI pozitiv, ci in considerarea umanitatii lor. Cu alte cuvinte, drepturile sunt legate de calitatea de om a cuiva, apartenenta la umanitate, nu de culoarea parului sau capacitatea economica de a genera profit.

2. Doamna Corina Cretu nu doreste sa isi detalieze activitatea (laborioasa si plina de rezultate, sunt convins) de reprezentant platit al Romaniei in Parlamentul European.

Ieri am bolit un pic (mancat prea cu pofta, prea iute de la KFC - chiar asa cand o sa raspund la leapsa Andressei trebuie neaparat sa mentionez si ca nu stiu/nu am rabdare sa mestec ca lumea - si la propriu si la figurat) si am citit cartea-reportaj a lui Murakami despre atentatul cu sarin din metroul din Tokyo. Mi-a adus aminte alt reportaj celebru - “Cu sange rece” al lui Truman Capote.

O carte mare (vreo 600 de pagini) care surprinde esenta spiritului japonez modern, prin acumulare de existente umane intamplatoare. Practic, e compusa din  interviurile cu peste 60 victime, din vreo 3-4 discutii cu adeptii AUM, vreo doua convorbiri ale autorului cu un psiholog-scriitor, plus o serie de destainuri/eseuri ale lui Murakami.

Desi pare ciudat, cartea imi aduce aminte un pic de Spirited Away al lui Myazaki (tocmai il revazusem cu o zi inainte). Acolo, Chichiro Chihiro trebuie sa munceasca pana la epuizare pentru a-si pastra umanitatea si nu a fi transformata in animal, si a putea sa isi salveze parintii, insa pe de alta parte munca epuizanta aproape ca o face sa isi uite numele si rostul mai mare.

Cam asa si cu japonezii nostri victime. Societatea le rapeste practic orice urma de sens intern si le ofera in schimb doar munca si defularile institutionalizate, consumiste (cumparaturile, karaoke, alcoolul). Este tulburator cum cei mai multi nu au pasiuni puternice. Sau chiar mai mult, cum majoritatea sunt relativ detasati de familie  - oameni care pleaca catre munca la 6 dimineata si se intorc dupa 10-11 seara.  Este infricosator cand te gandesti ca genul acesta de dedicare (apropo, Murakami povesteste despre un experiment in care copiilor li s-au oferit diferite cuvinte/calitati spre alegere - cei mai multi au  ales “perseverenta/tenacitate”, in vreme ce “libertate” s-a clasat doar pe locul al cincilea), deci este infricosator cand te gandesti ca genul acesta de dedicare nu ajuta in cele din urma celor care se lasa astfel consumati - ca pana la urma aceasta ardere genereaza efecte sociale sau economice negative - asset bubble, de exemplu, insa mai ales vid intern).

In tabara cealalta, cele 3-4 interviuri ne arata niste persoane mult mai pasionale, mai entuziaste (chiar in sensul etimologic, de “posedate de zei”). Oameni apartinand elitelor. Savanti care isi parasesc pozitiile bine-vazute din societate si isi abandoneaza libertatea in mainile guru-lui. Tineri geniali care cauta ceva dincolo de mundanul muncii si care ajung sa se piarda pe ei insisi.

Este excelenta, din acest punct de vedere, observatia lui Murakami ca, in vreme ce victimele mai in varsta, ii urasc cu patima pe faptasi, cei tineri - de douazeci-treizeci de ani - inteleg ca diferentele nu sunt atat de mari - ca cei care au pus pungile cu sarin in vagoane ar fi putut fi chiar ei - ca sistemul se bazeaza pe obedienta si pe cedarea libertatii.

Pana la urma, cartea nu este neaparat despre un moment determinat din istoria contemporana a Japoniei, ci mai degraba e o analiza sociologica/antropologica a societatiilor superindustrializate-supercontrolate-superconsumiste. Sau poate, si mai general, al societatiilor despiritualizate (in sensul de lipsire a indivizilor de posibilitatea de a se gasi pe sine). Din punctul acesta de vedere, cred ca dupa 11 septembrie 2001 cartea a devenit si mai actuala - nu exista “Ei” ca antagonism malign, ci mai degraba “Ei” sunt ceea cea am creat impreuna (societatea in totalitatea ei).

Ar fi mult mai multe de scris, insa voi incheia doar cu observatia lui Murakami ca japonezi, ca politeisti, percep altfel raul decat occidentalii  - esentialmente monoteisti, chiar si cand renunta la religiozitate. Ca depinde de cum luminezi un lucru pentru a-l schimba din rau in bun.

Conteaza doar sa ai timp sa simti, sa ai loc sa te exprimi. Si sa ai cui sa vrei sa-i spui. {In paranteza fie spus, eu reusesc sa fiu foarte prostanac sau foarte elocvent in functie de persoana din fata mea. Nu pot sa imi livrez discursul egal, indiferent de ascultator.}

Si mai mi-am adus aminte de o iesire prin ‘98 la Bran, fix momentul in care aparuse Ursus-ul rosu. Era buna berea atunci, cand eram studenti. Si nu aveam noi prea multi bani, dar de bere se gaseau tot timpul.

Si mai m-am intrebat cum au trecut anii aia atat de repede cu discutii, si parcuri, si carti si beri. Imi pare ca eram altfel decat cei de acum. Aveam norocul sa vrem mai putin, cred. Acum, se ajunge sa fii fortat sa vrei mult. Si asta mananca din timp.

Si tot citind pe wikipedia am aflat si de cazul generalului iraqian care a murit batut in captivitatea fortelor americane. Si al carui caz s-a incercat sa se musamalizeze. Despre valurile de minciuni.

Romanii spuneau Fiat justitia, pereat mundus.  Pana la urma noi credem in faptul ca toti oamenii sunt croiti dintr-o substanta diferita de restul fapturilor. Si ca asta le ofera drepturi de care nici un om nu poate abuza. Si totusi, in lumea asta un presedinte (de fapt un aparat politic intreg) considera ca e oportun sa le negam acesta consubstantialitate unora. Pentru ca sunt cei rai. Pentru ca prin torturarea lor putem sa aparam vieti nevinovate. Pentru ca astfel putem sa facem o lume mai buna. Dar pana la urma asa spuneau si nazistii si comunistii, nu. Exista situatii in care violenta, cruzimea, ocolirea legii sunt justificate.

In timp ce scriam randurile de mai sus mi-am adus aminte de un episod din Life in the Undergrowth despre coloniile de viespi si despre speciile de viespi solitare. Coloniile au luat fiinta evolutiv foarte simplu: mai multe femele au inceput sa depuna oua la un loc pentru a putea avea grija de larve mai bine - cand unele erau plecate dupa hrana, celalte ramaneau la cuib. Si incet incet lucrurile au evoluat, a aparut diviziunea muncii, pana cand s-a ajuns ca doar o femela sa depuna oua iar celalte sa devina slujnicute. Fireste procesul e mult mai complicat dar simplific. Cert este ca pentru binele comunitatii genul asta de organizare e mai functional. Si poate ca e in natura sistemeleor mari sa fie centralizate (furnicile - ce provin din viespi) au colonii inrudinte genetic care ajung sa domine mii de kilometri. Si totusi, chiar daca apreciem eficienta acestor societati, parca am vrea altceva pentru noi si pentru cei care vor veni dupa noi, nu?

Si totusi, cand ajungi acolo te prinzi ca nu-i asa mare branza/diferenta. Doar ca oamenii mari trebuie sa se gandeasca si la lucruri enervante cum ar fi plata asigurarii la masina, a intretinerii, facerea de case, de vacante si de alte tampenii. Si daca ai noroc, te prinzi ca poate dai atentie prea mare unor lucruri prea mici, si uiti de ceea ce conteaza.

In fine, cand o sa fii tu mare lumea o sa fie complet diferita - informatia o sa curga mai repede, toate iteamurile din jur o sa fie mult mai usor de dobandit, probabil oamenii vor fi si mai multitasking si isi vor fragmenta ziua de lucru inca si mai mult.

Daca as fi sa fac pe magul, si sa iti spun chestii ti-as spune asa:

1. Sa nu uiti cartile. Nu conteaza daca sunt pe hartie, pe ecran sau le epiderma. Conteaza ca mintea ta sa se apropie de mintea altcuiva - e singurul fel in care poti sa simti alteritatea cu adevarat.

2. Sa nu uiti timpul. E cel mai pretios. Restul lucrurilor (obiecte, bani) nu sunt decat convertiri imperfecte alte timpului. Timpul este moneda cea mai lichida din lume, poti sa faci cu el ce vrei.

3. Sa nu uiti zambetul.

Nota fara sens: Ma intreb totusi daca abodarea aceasta nu creaza un dezechilibru pana la urma - adica puterea brandurilor + economiile de scara pe care le fac acestea + reducerea capacitatii de analiza a utilizatorului - adica acesta nu mai plateste, deci nu mai e tentat sa isi gestioneze resursele cu atentie - plus tendintele inerente catre supraconsum - ei bine daca asta nu pot genera un fel de obedienta/cenzura-constrangere difuza etc. Trebuie sa ma mai gandesc la asta.

2. Legat de asta, mi se pare ca spunem prea des “take care” si prea rar “tu esti bine?”

3. Si tot legat de asta, ieri mi-am facut cont de twitter. Si am ales cativa prieteni/cunoscuti carora a le primesc notificarile. Mi-am dat seama ca e un mediu foarte agasant. Nu ma intereseaza fiecare bucatica din viata nimanui - nu vreau sa stiu maruntisuri cotidiene, franturi de ganduri comune, actiuni lipsite de miza. Impresia mea e ca nici Heidegger nu ar fi putut sa produca ceva misto daca ar fi folosit twitter. E nevoie de solitudine, e nevoie de timp, e nevoie de spatiu de desfasurare. Genul asta de comunicare nu produce capodopere. Si daca o sa imi dati exemplu haikuurile sau rubayatele sau aforismele unor ganditori ca Nietzche sau Cioran, o sa spun ca respectivele condensari erau rezultatul contemplarii, intelegerii, nu al scrisului in goana doar ca sa existam un pic mai mult, sa figuram pe radarul altuia.

4. Ii spuneam Ancai acum vreo cateva zile ca eschimosii au multe cuvinte diferite pentru zapada - zapada uscata, zapada afanata, zapada proaspata, zapada tasata si tot asa. Si in capul lor cuvintele denumesc entitiati diferite. Asa cum grecii vechi aveau vreo patru clase de verbe (fiecare cu 4-5 subforme) pentru a se referi la existenta. Mi se pare ca noi  suntem mult mai putin acurati in definire. Adica preferam sa ne definim adjectival, circumstantial, nu prin esenta. Avem un “a fi” si multe adjective: sunt bine, sunt trist, sunt fericit, sunt bogat, sunt obosit, sunt casatorit, sunt singur. Dar poate ca multe stari nu sunt circumstantiale, poate sunt esente diferite. Dar noi preferam ca pornim cu un “eu sunt” - firul continuu de ata care e viata - si apoi sa atasam stari pe masura ce trece timpul si lucrurile se schimba in jurul nostru. Si totusi poate fiecare clipa tine de un alt fel de “sunt”.

5. Cam asa si cu scrisul. Refuz ca cred ca scrisul de trivialitati din goana calului si scrisul de poezii simtite au in comun acelasi verb.

So:

Exista totusi tentative de experiment “real”, un gen de istorie contrafactuala practicat nu de ucronisti stimulati exclusv de fantezie, ci de istorici profesionisti, si inca mai rigurosi decat profesionistii obisniti, intrucat inteleg sa lucreze cu cifre si formule. Este curentul cunoscut in istoriografia americana sub denumirea de “New Economic History”. Datele esentiale ale unei structuri istorice, de preferinta de ordin economic, pot fi cuantificare, ordonate in sensul unei teorii corente, introduse in computer… si astfel ajungem la experiment. Modificare parametrilor este de natura sa dovedeasca, de data aceasta cu precizie matematica, ponderea si functionalitatea fiecaruia in structura globala supusa analizei.

Din Lucian Boia, Jocul cu trecutul.

Se da mai departe la Oana Anca, Poveste despre America si White Noise.

In primul rand: un Caramitru excellent. Un rege un pic frivol, foarte uman si in acelasi timp lipsindu-i perspectiva omului de rand. Prima parte a piesei vorbeste mai mult despre chinurile sale pricinuite de dragostea neimpartasita fata de o contesa virtuoasa. Si chiar te face sa te gandesti la raportul intre putere/bani si dragostea simpla. La pierderea intelegerii  pentru modul in care functioneaza lucrurile, privind de acolo de sus. La pulsiunile care rapesc ratiunea. Scena in care regele apeleaza la un poet pentru a-i scrie o oda iubitei, pentru ca apoi sa nu-l lasa se isi exercite mestesugul, sa intre peste el, sa ii rescrie textul, sa isi ceara scuze apoi, sa-i respinga metaforele din noi, ei bine scena asta este extraordinara.
O piesa foarte buna, poate un pic cam lunga (cam trei ore si jumatate). In care actorii au jucat foarte bine. Poate singura hiba e o anumita lipsa de relief, faptul ca nu au fost un pic mai polarizati – adica piesa e pana la urma o relatare istorica a unor evenimente in care sunt implicate personaje cu interese disjuncte, si nu rivali antagonici arhetipali, cu trairi care sa ii sfasie. Lipsesc scenele de lupta interna disruptiva, hybrisul antic, monoloagele from the guts. Insa, fireste, se lucreaza cu materialul clientului (textul in cazul de fata).
Mi-a placut scenografia (o constructie multivalenta care era cand un turn, cand un pod, cand un castel, cand o poarta) si costumele. Muzica mi s-a parut un pic cam inadecvata (moderna, insa dintr-un filon destul de popular/superficial al jazzului).
Mi-a placut jocul Printului Negru (). Cu toate ca putea sa fie un pic mai scelerat.

Una peste alta, o recomand. Nu este cea mai buna drama istorica pe care am vazut-o (as spune ca Tamerlanul lui Marlowe cu Ovidiu Iuliu Moldovan a fost mult-mult mai puternica ca mesaj si profunzile artistica) insa  este o piesa care are meritele ei, in care actorii joaca impecabil si in care gasesti teme de reflectie daca stii sa privesti piesa.

Ceva nu e in regula, parca. De ce 10 zile cand folosesc web-ul si raspuns instant cand sun la suport? E evident ca toti clientii vor folosi telefonul. Ceea ce inseamna costuri suplimentare (asigurarea fortei de munca ca sa faca fata spike-urilor orare), stres mai mare pentru operatori, raspunsuri mai superficiale, deci nivel de satisfactie al clientului mai scazut.

Acum cateva zile ma miram ca Posta imi promitea un raspuns in 90 de zile la solicitarea mea de a-mi spune unde s-a pierdut un colet. Cel putin acolo trebuie sa faci un pic de munca de detectiv. In fine, sunt curios daca timpul garantat de raspuns in 10 zile functioneaza worldwide la Orange sau e un beneficiu romanesc.

Am vazut in weekend ultimele episoade din Band of Brothers.  Si m-am gandit la bunicii mei, care au facut razboiul, si au simtit foamea si frigul pe front, la bunicile mele care au avut cinci si respetiv sapte copii, si cum i-au pierdut pe unii de mici, si ce durere e sa iti vezi copilul de 18 ani murind in accident, si cat de greu e sa te intrebi ce mai pui pe masa azi. Si m-am gandit la mine care ma apuca dracii daca nu imi vine sau imi intarzie un colet la posta, daca nu gasesc loc de parcare sau daca imi gasesc oglinda sparta. Adevarul e ca ne plangem prea mult si d-aia ajungem sa visam prea putin. Ca avem cuvinte caldute pentru toata lumea si d-aia nu ne entuziasmam aprig. Adevarul e ca nu suntem deloc stoici, cum zicea Pavese. (Chiar, uite: Pavese s-a sinucis pentru ca nu era iubit de o actrita de la Hollywood.  Un alt scriitor italian, Primo Levi a trecut prin lagarul de la Auswitz, a supravietuit, si-a scris experientele. Si s-a sinucis la batranete)

Adevarul e ca suntem foarte fericiti. Doar ca prea des cautam in alta parte. Si ca nu stim sa ne folosim fericirea cum se cade. Lipsa noastra de griji se transforma prea des in lene, sau in cativa banuti in plus, in loc sa se transforme in energie creativa, in zambete si in dragoste pentru cei apropiati, in cautare a eului nostru subtil.

Asadar:  Modemul  GlobeSufer Icon HSUPA de la Orange Romania (unul din cele care vin cu pachetul de date Home / Office Unlimited), desi se afirma ca este MacOS compatibil, nu “booteaza” automat in interfata de instalare cand il bagi in mufa USB. Dupa ceva cautari pe forumuri am gasit problema: nu e compatibil Leopard. Si solutia: au bagat un patch producatorii. Dar: 1. patchul nu se afla pe modem sau pe site-ul Orange  2. nu poti sa il ei de pe site-ul option.com pentru ca acolo se afla dupa o interfata de login si nu poti sa te loghezi cu serial number is IMEI number pentru ca vendorul (Orange) ar trebui sa aiba grija de problemele tale in contractelel OEM si nu ei.

Am gasit linkul catre soft-ul respectiv pana la urma:

http://www.mobistar.be/www/ShowDoc/SCS_FR/14_GenericInformation/02_Downloads/GlobeTrotterConnect_1.3d0-163.zip

sau aici

http://support.option.com/support/view.php?ticketref=1151-YGHX-3466&pass=372bdc2d

Am impresia ca si Vodafone are tipul asta de modem in oferta, dar nu sunt sigur.

Observatii:

1. Cand eu ma gandesc la nelimitat, inteleg atat de mult incat nici nu poti sa iti inchipui. Catralioane de catralioane de biti. Infinit. La Orange (ca si la Vodafone) nelimitat inseamna 4 GB. Am descoperit ca exista si un mai nelimitat decat nelimitatul pe numele lui Unlimited Plus (adica 8GB)

2. Modemul pe care l-am luat era compatibil MacOS. Sau cel putin asa spuneau cei de la Orange pe site. Faza e ca nu prea era compatibil cu Leopard aparent. Iar asta nu scria nicaieri.  (In principiu trebuia sa “autobooteze” in aplicatia instalata pe el, dar faza asta mergea doar in Windows nu si in MacOS.  Pana la urma am gasit versiunea de soft care sa-l faca sa mearga. Dar cat m-am enervat timp de doua ore, this is priceless.

3. Modemul asta se cam incinge. But then again, e iarna, deci un pic de caldura nu strica.

PS Refacut calculele lui Alex, pentru video ads mergand pe un CTR de 2.5%, si un CPM de 15E, cu un bounce rate total de 50%.  Costul per aquired user e de 1.25E fata de 66E in cazul bannerelor traditionale.Adica un ROI cam de 50 de ori mai mare.Destul de bine, nu? Plus ca efectele de branding sunt mult mai bune: nu exista banner blindness, iar reclama o sa fie fix in centrul atentiei utilizatorului, in continutul video pe care il urmareste.

asta e videoclipul cu care se fac testele la TreeWorks. Funny? Sa-l vedeti in timp ce bunii mei colegi mimeaza :))

Asadar:

- chiar daca era dupa un text de Oscar Wilde, tot am sa spun ca era corny, baroc-pompos, plin de un romanticism fals

- it didn’t packed a big punch (adica nu m-a sfasiat, nu m-a zguduit intelectual, d-abia mi-a facut un pic cu ochiul intr-o scena in care se vorbeste de egoismul artei -  prea putin totusi)

- trama era previzibila de la prima fraza “Un student e in cautarea unui trandafir pentru femeia pe care o iubeste” si totusi s-a dorit a fi un spectol cu morala, suspans, incheiere (cred ca asteparile unui om din secolul al XIX-lea erau mult diferite de cele ale cuiva din vremurile noastre)

- cand brandizezi ceva ca piesa multimedia, pai ar cam fi cazul ca vizualurile plus momentele coregrafice sa fie beton. Nu a fost cazul.

- transferul de la povestire in stil clasic de cateva pagini la o piesa moderna nu a functionat deloc perfect

- dansurile nu au fost extraordinare

Mi-a placut intonatia si dedicarea actorului narator (Marius Manole) care a mai salvat din dulcegaria textului.

Pe scurt cam asta a fost.  Si cum spuneam cuiva dupa piesa, inteleg ca oamenii si-au dat silinta, inteleg ca sunt oameni buni, animati de idei frumoase, spirite morale si alte asemenea, dar pur si simplu nu exista o legatura directa intre asta si excelenta estetica. Munca in sine nu se transforma in valoare prin simpla prestare - e doar o preconditie a valorii.

PS Si ca tot spuneam ieri ca Ionut ar fi scris/adaptat un text mai bun, uite.

In timpul filmului imi venisera cateva idei care aveam impresia ca merita trecute undeva, acum insa stau cu paharul meu de Unicum - nu am scris niciodata ca imi place amareala aia puternica, facuta din sucurile a o mie de plante, uite scriu acum - si incerc sa imi adun cuvintele pe care voiam sa le trec acum.

Am mai scris despre Dylan de multe ori - cei care ma citesc de mai mult timp, stiu asta. S-ar putea sa fie personajul spiritual care l-am frecventat cel mai mult de-a lungul timpului. Daca as fi fost mai bombastic azi, as fi scris ca mi-a schimbat viata. Dar cine suntem noi sa stim ce ne schimba si ce nu ne schimba viata? E evident ca viata unui pusti de 16-17 ani va fi decisiv schimbata pana la 30 de nenumarate ori indiferent daca il asculta sau nu pe Dylan, daca citeste poeti sau autori de tratate de etica. Si atunci de unde stim ce ne schimba sau nu viata? Sau mai exact de unde stim cum ar fi fost viata noastra daca nu am fi ascultat cantecele lui Dylan sau poeziile lui Neruda.

Am vrut de mult sa scriu un post despre schimbare. N-am avut timp in ultima vreme. Sau poate, mai bine spus, epoca in care am ajuns ma face mai putin dispus la confesiunea publica. Ma gadeam si eiri de vorba aia dintr-un chinez de seama cum ca daca privim oamenii din punctul de vedere al schimbarii, toti oamenii se schimba, iar daca privim lucrurile din punctul de vedere al neschimbarii toti oamenii sunt identicii cu ei insisi si identici intre ei. Pana la urma e o chestiune de optiune schimbarea sau alegerea de a vedea. (Ce corporatist idiot poate suna asta! Uneori ma gandesc ca e foarte nasol ca multe discursuri sforaitoare tind sa distruga cuvintele simple - poate ar trebui sa se permita oamenilor sa foloseasca doar cuvinte lungi si sa le pastram pe alea simple pentru cei care merita, dar fireste cum s-ar rezolva asta in mod practic). Mi-a placut discursul despre schimbare  si identitate din Scara lui Schild. O constructie teoretica foarte draguta cum ca ceea ce suntem tine atat de de punctul de pornire, de directia pe care o vrem cat si pe drumul pe care il parcugem. De ce sunt eu eu? e intrebarea hogei din Fortareata Alba.Si raspunsul nu poate fi decat un chin si o alienare. Sau poate o aroganta marginita. Nu suntem noi in sensul unei definiri atat de transante fata de ceilalti. Suntem intr-un fel intr-un moment, dar cum se transmite simtirea, esenta, identiatea de la un moment la altul naiba stie. Sau mai exact cat din ea se transmite. De dimineata ma gandeam cum as fi daca as trai zece mii de ani sa spunem - cum as fi eu peste zece mii de ani. Si apoi mi-am dat seama ca nu sunt convins ca peste zece mii de ani as mai fi prea mult ei. Si uite acum ca ma gandesc la constructia aia a lui Schild/Egan cum identiatea si modificarea vectorului de directie in functie de drumul strabatut si imi dau seama ca sansele cele mai mari ca acel vector sa se schimbe sunt atunci cand curbele sunt foarte convolute, foarte schimbatoare. Dar pana la urma asa este si viata. (In paranteza fie spus, sunt multe puncte in care nu m-as recunoaste daca eu de acum un an as fi pus in fata cu cel de acum).

In fine voiam sa scriu despre Dylan, sau mai exact despre I’m not there, nu despre mine. Voiam sa spun ceva foarte simplu pana la urma: de multe ori credem ca prin ipostazierea unor idealuri suntem mai mult noi insine, de multe ori ne inchistam intr-o autoreprezentare pastisanta doar pentru ca este cel mai eficient; e mai simplu sa ne definim prin ceea ce credem, decat prin ceea ce suntem (pentru ca a fi nu este deloc daltuit in piatra, alegem sa daltuim idealurile). Dar adevaratele idealuri sunt complet interioare. Si in mare parte netransmisibile prin indemnuri. Idealurile Chestiile care conteaza se transmit prin fiintarea celui care le are. Daca avem noroc. Daca vectorul nostru nu e prea des zdruncinat. Gata cu postul asta patetic si fara noima: Dylan a facut chestii bune, asta voiam sa spun. Si unele chestii fara noima. Si a ajutat oameni revoltati dar s-a si bucurat de faima si chestiunile care vin cu ea. Bravo lui. O sa imi para rau cand o sa moare. Si poate ajunge si el prin Europa si poate ajung si eu sa il ascult ca sa nu imi para rau ca nu mi-a fost dat sa-l vad. Cam atata.

 Yesterday’s just a memory, tomorrow is never what it’s supposed to be.

Uite aici o versiune misto  - cu conotatii istorice. Cu Joan Baez de la Marsul asupra Washingtonului - ala unde Martin Luther King si-a impartasit visul.

Pe ipod mai am una misto de la Life Aid 1985  - Dylan cu Ron Wood si Keith Richards de la Rolling Stones. Concertele acelea pentru ajutorarea Africii. Iar la inceptul melodiei Dylan vine cu o mica sugestie - ce-ar fi sa dam o mica parte, nu mult, 1-2 milioane, din toti banii care se strang pentru Africa si pentru ajutorarea fermierilor de aici, din America, care se zbat in saracie, cu fermele ipotecate.

Attenborough asta si oamenii de la BBC fac o treaba supertare. Documentarele astea sunt mai pline de actiune si de insight decat 99% din filmele “artistice”.  Recomandat pentru toate varstele.Plus ca au o valoare de refolosire mare - materialul e atat de dens incat poti sa te uiti si de zece ori la el. Mai ales daca ai toate seriile si le rulezi.

Cica, Attenborough ar mai avea Life of the Reptils si gata se retrage. Ma gandesc ca e atat de misto sa fi facut cam ce ti-ai propus in viata. Plus ca s-a plimbat cam peste tot. Life in the Freezer incepe cu el chiar la Polul Sud filmat de sus (la o mila-doua de punctul polului)

2. Citesc in Cotidianul ca Armata curata zapada pe gratis. De ce? O cadere de zapada de tipul celei de saptaman trecuta se numeste cataclism? Iar daca companiile angajate sa curete nu mai fac fata, atunci cedeaza ei banii primiti armatei? Si in plus, nu e situatia asta un pic incompatibila cu statutul de armata profesionista. Adica mergea cand aveai recrutare generala - ca un fel de serviciu de utilitate publica, dar acum chiar nu nu se mai justifica in situatii normale. Iar o cadere de zapada e ceva normal si previzibil. Pe aceasi logica am putea sa putem solicita si un echipaj de pompieri pe post de instalatori sau o statie de emisie-receptie a politiei cand pica telefonul.

3. Ieri am citit despre Hadrian si Marc Aurelius. Doi literati, doi rafinati, care au dus un imperiu de rapa - un imperiu facut de spirite nu foarte alese gen Cesar sau Traian. Pentru cei care nu stiau, Hadrian voia sa isi inscauneze iubitul (un pustan din Asia Mica), dar pana la urma acesta a fost asasinat din ordinul senatului (si ulterior zeificat, ridicate temple in numele lui, numit orase). Marc Aurelius, stoicul, a fost primul imparat care a optat sa isi numesca co-imparat (fratele vitreg, desi acesta era lenes si dezinteresat). Iar fiul sau, Commodus, dupa ce a devenit imparat si-a luat 365 de concubine - una pentru fiecare zi a anului, a decis sa este reincarnarea lui Hercule si a pornit o cariera de gladiator imperial care s-a finalizat cau asasinarea sa. Ce vreau sa spun cu asta: de multe ori marile spirite sunt slabe. Platon credea el in regele filosof poate calitatile necesare pentru cele doua profesii sunt contradictorii.

4. Ar fi multe de spus, dar sunt foarte-foarte prins. Si, mii de scuze tuturor care mi-au urat chestii misto de sarbatori si eu, in lenea/nesimtirea mea, nu le-am raspuns. Sa aveti un an frumos, cu timp pentru voi.

vreau sa fiu cercetator

cum sa te faci mafiot

ce inseamna proverbul respectand pe altii te respecti pe tine insuti

cum se scrie corect ieri ierni

telenuvele porno

cel mai lung sarpe si mai tare

melodii comuniste cei 3 purcelusi

tiganca imputita

cand s-a inventat magia

sex cu alba ca zapada

ritualuri pt a-ti gasi jumatatea si a scapa de singuratate

ce inseamna fucking

cel mai lung penis de pe pamant

ea intelectuala el fara studii

tristan si isolda - pe aripile vantului

poze cu gagici super misto nasoale

cum sa fac sa-l urasc

cum traim in romania