N-am mai scris de mult pe blogul asta. Candva il consideram o parte importanta a vietii. Credeam ca ajuta la ceva - ca pot sa ma fac mai bine inteles, si ca ma voi regasi aici cand voi citi din urma (peste cinci ani, peste zece, peste mai multi). Acum nu mai sunt asa de sigur. Ma simt diferit de persoana care scria pe aici acum un an si ceva. Altele sunt povestile care ma preocupa acum. Mi-ar placea sa cred ca ma aflu intr-o faza etica. Sau poate doar am alte chestii in minte.
Voiam sa scriu doua chestii doar.
1. Intre timp am gasit fata vietii mele si m-am casatorit. As putea sa povestesc mult, si o voi face candva, sper, despre iubire, despre fricile adevarate pe care le aduce iubirea (nu frica de a fi respins, sau frica de a fi parasit, ci frica de moarte, frica de boala, frica de oboseala si rutina care pot sa strice un lucru atat de frumos). Poate d-asta nu am mai scris asa de mult in ultimul an, de teama de a nu fi pompos, fanfaron, lipsit de substanta. Sunt fericit, sa stiti.
2. Despre lacomie si despre umanitate. Cred ca lacomia este foarte umana si foarte dezumanizanta in acelasi timp. Vorbeam ieri cu niste prieteni despre kibutzuri si despre o limitare asumata a bunurilor materiale de care cineva le poseda. Iar azi ma gandeam la Platon si la limitele numerice ale cetatenilor unei cetati. Cred ca lacomia noastra e exacerbata in societatea asta in care nu mai ne stim unii cu altii. Cred ca viata noastra mecanicista genereaza lacomie si lipsa de morala si lipsa de generozitate. Cred ca e mai usor sa fii bun intr-un sat decat intr-o metropola. Si totusi nu ne putem muta cu totii la sate. Intrebarea e cum putem fi mai buni in mediul in care suntem. Dar si la asta o sa revin.
Voiam sa spun doar ca nu am disparut, si ca inacelasi timp sunt intrucatva diferit.
October 20th, 2008
Am dat drumul la noul Adevarul. In primul rand, felicitari echipei, pentru ca au tras tare in ultima vreme. Si in primul lui Andrei 
Oamenii vor vorbi in primul rand de noul layout, dar, dincolo de structura mult mai buna, eu zic ca principalul castig este punerea pe o platforma buna care permite tot felul de extinderi. Daca aveti critici sau observatii, nu va jenati. Fie explicam de ce e asa si nu altfel, fie rezolvam.
September 30th, 2008
L-am lansat zilele trecute. Am zis ca mutam accentul de la top la continut. Ce avem nou, asadar?
- mult mai multe bloguri (peste 12000)
- un top zilnic al celor mai tari posturi din blogosfera (dupa trackbackuri si important trackbackuitorului in top, comentarii etc) - se face automat
- un top zilnic al celor mai comentate articole din presa (vreo 40 de surse) - tot automat (de fapt totul e asa)
- statistica cu starea blogosferei (numar de posturi pe zi, numar de comentarii, numar de bloguri actualizate)
- cuvinte cheie din presa si blogosfera
- un top 10 al blogurilor dupa numarul de comentarii din ultima luna
- un top al celor mai tari posturi (comentarii & trackbackuri) din ultima luna
+ widget de pus pe blog
Cam asa vin lucrurile. Plus arhivele la cele mai comentate posturi si articole.
PS Am vazut o serie de posturi de pe bloguri mai putin linkate (mai jos in top zelist), insa cu zeci si chiar sute de comentarii.
August 8th, 2008
N-am mai apucat sa scriu prea mult pe aici in ultima vreme. Asta nu ar fi o mare problema, totusi. (Desi uneori imi pare rau, gandindu-ma ca peste timp, daca o sa recitesc ce scriam pe aici voi descoperi ca am sarit o perioada atat de frumoasa din viata mea. Dar o sa o am in suflet, asa ca nu o sa fie chiar atat de rau. )
Claus m-a intrebat insa cum a fost la Viena, la Dylan, asa ca ar cam fi cazul sa scriu ceva. Cum spuneam candva, l-am descoperit pe Dylan pe la vreo 17 ani, si de atunci a fost una dintre influentele mele continue. Mi-ar placea sa cred ca m-au influentat, pe langa Dylan, Neruda - cu poezia lui atat de solara, Jung - cu intelepciunea lui de dincolo de ceea ce se vede, cu realitatea adevarata din interiorul nostru, Borges - atat de plin de sensuri pe spatii mici, atat de sarmant si de subtil, Rushdie, poate - cu nebunia lui colorata, Pink Floyd - cu tristetile clare, Popper - de la care am invatat ca daca poti spune in 5 cuvinte in loc sa aberezi 30 de pagini, merita sa incerci, poate Platon. Si cred ca mi-ar fi placut sa fiu influentat mai mult de Bach - nu sunt totusi atat de matematizant-optimist, Rilke - nu sunt insa atat de profund, de diamantin, poate Dostoievski - dar mi se pare prea maniheist, eu cred ca si Liiceanu - ca raul de cele mai multe ori nu e un principiu al intunericului, e doar lenea, mediocritatea, dorinta de a te impune, cu alte cuvinte ceea ce numim raul benign e mult mai prezent si influenteaza am mult decat raul demonic.
In fine, nu voiam sa fac o enumerare insigna, voiam doar sa zic ca Dylan asta a functionat ca un fir rosu prin viata mea. Am avut cate o melodie pentru fiecare ocazie. Acum le am pe Love Minus Zero/No Limit si You belong to me.
Sau cei mai bine 10-15 dolari cheltuiti vreodata de mine au fost dati pe albumul “Modern Times”. Cred ca l-am ascultat de vreo 300 de ori in masina.
Dar sa revenim la concert. Mi-am luat biletele cam in 20 de minute dupa ce am aflat cand/unde va fi. Sincer, nu ma asteptam sa fie un concert magnific, ci mai degraba voiam sa merg la el ca un tribut. Pentru Dylan cel rebel, Dylan cel curajos, Dylan alegea sa sa razboiasca cu fanii lui de fiecare data cand avea chef. Credeam ca nu il va mai duce vocea - asa parea dupa youtube. Si totusi nu a fost asa. Mosul se tine foarte bine, piesele suna super tare, Love Minus Zero a avut un aranjament foarte misto, Nettie Moore avea un background bass/tobe - parca - foarte obsedant, stylul a fost de bluesman meserias, formatia a sunat supertare. Omul inca se reinventeaza si asta e supermisto. Parerea mea e ca o sa mai concerteze inca vreo zece ani, si la maniera in care o face acum - adica vreo 100 de concerte pe an, la aproape 70 de ani.
Am invatat o chestie misto (asa sunt eu didacticist - trebuie sa invat cate o chestie daca e ceva misto): mosul se simte bine cu ce face, si face fix ce are chef si ii place, si tocmai d-asta o face bine. Intr-o lume in care pustii de 25-30 de ani vor semi-retaierment in 5 ani, omul asta lucreaza la acelasi nivel de peste 40 ani. Asta trebuie sa fie viata, cred eu.
Si tot legat de viata, mai am ceva:
Viata si moarte - Klimt. M-am indragostit de tabloul asta la muzeul Leopold. Despre moartea care sta la panda, drepre moartea egoista, despre moarte in purpura, insa moartea nu e decat un insotitor, succesiunea vietilor o fac sa fie irelevanta, caldura dintre sufletele umane e mult mai importanta, viata e cand alegi curgerea umana, cand esti alaturi de cei pe care ii iubesti, cand ai puterea sa iubesti, cand esti o farama de apa intr-un fluviu, si invidivualitatea ta nu te alieneaza ci e o parte a unui mozaic mai presus de tine, cand dimineata te scoli si iti vine sa canti, cand timpul nu se macina in cuante egale.
Intr-un fel cam despre asta e Dylan (toti marii creatori, de fapt): despre pasiune si despre umilinta si despre dragoste si despre curgere.
June 30th, 2008
Ca tot nu am apucat sa ajung ieri la evenimentul organizat de Cristi (scuze), uite care e parerea mea:
New media e asta. Nu articolul (al carui punct central - “Videanu ne-a bagat paine in casa si bani in buzunare prin bordurile si autorizatiile lui emise aiurea” - e impardonabil pentru un ziarist atat de bun cum este Cristian Hostiuc de regula), ci reactiile.
New media in presa e atunci cand cititorul te taxeaza pentru orice punct de vedere nefundamentat. Cand feedbackul il simti in aceasi zi, organizat, argumentat, cand generezi o discutie in care pareriile se polarizeaza (si e nasol cand se polarizeaza impotriva ta). New-media mai e atunci cand tu, ca autor/ziarist, iti citesti comentariile si alegi sa raspunzi (daca ai ce sa clarifici), sau sa nu raspunzi (daca nu e nimic de clarificat, daca nu vrei sa iti ceri scuze, daca consideri ca ai in continuare dreptate).
Si apropo de raspuns la comentarii - cred ca ziarele ar trebui sa le ceara angajatilor lor ca, pe langa scrierea articolului, sa monitorizeze si comentariile si sa vina cu follow-upurile necesare.
June 25th, 2008
Citeam ieri “Amintiri din casa mortiilor” si ma gandeam cat de putin cunostea Dostoievski oroarea. Sau cat de mult s-a schimbat conceptul in doar o suta si ceva de ani. Ce ar fi scris Dostoievski daca ar fi cunoscut Gulagul sau Holocaustul sau Ruwanda sau Hiroshima sau Koreea de Nord sau Cambogia kmerilor rosii sau Yugoslavia sau… ? Asa insa, avem povesti dintr-o vreme in care nu aparusera inca ideologiile fatis criminale, in care cruzimea erau apanajul individului, nu al sistemului. Cum ar fi vazul problema morala a lui Dumnezeu, daca ar fi apucat sa stea pe marginea unei gropi comune, cu schelete descarnate in jur.
Ceea ce numea el “morti” aveau dreptul sa isi gadeasca propria hrana, puteau sa faca mici obiecte pe care apoi sa le vanda in oras, puteau tine sarbatorile, putea sa vorbeasca unii cu altii, primeau de pomana paine si colaci si cozonaci si banuti de la locuitorii orasului in preajma careia se afla inchisoarea. Zurbagii de vii, fata de mortii lui Primo Levi, de exemplu, sau cei ai lui Soljenitsin. Deloc bolgie a infernului, fata de ceea ce ne putem inchipui acum.
Si ma ma intreb: daca un secol si jumate a schimbat intr-atat oroarea maxima incat privim ca fiind aproape bucolice scenele descrise in “Amintiri”, cu ce e mai buna lumea in care traim? Mi-e teama ca asa cum excesul de antibiotice intareste pe termen lung parazitii, bacteriile etc, asa si noi suntem poate prea desensibilizati (de orori, de absurd zilnic, de imagini).
June 23rd, 2008
Domnul Radu Mazare mi-a dat un “add as friend” pe Facebook. Incerc sa imi dau seama cand ne-am cunoscut, daca am baut vreo bere impreuna, daca am stabilit sa facem vreun proiect ceva. Nu imi aduc aminte. Asa ca am dat “ignore”. Nu cred ca asta e inceputul unei prietenii frumoase. N-avem nimic in comun. (Poate altii din online or avea - ca vad ca targheteaza lumea din online/advertising).
May 27th, 2008
De dimineata mi-am adus aminte de o propozitie din Memoriile lui Hadrian, cum ca “orice fericire este o capodopera”. O capodopera o poti trai, dar nu-i poti comunica intensitatea, o capodopera se creaza in timp, se creaza in fiecare zi cu pasiune, cu pofta. Si ma gandeam la zilele alea ale copilariei, vara, cand te furnica in degete sa vina ziua, sa te apuci din nou sa fii, aia era pasiunea care trebuie sa o avem ca sa fim fericiti. Un om e o capodopera, un televizor sau o masina, nu.
May 26th, 2008
Dark Integers - Greg Egan. Continuarea lui Luminous, intr-un fel. Despre matematici, adevar consensual, platonicism.
May 18th, 2008
Asta apropo de emo, ca tot sunt la moda discutiile despre ei. Vorbeam ieri despre faptul ca aproape toate avangardele de la romantici incoace, si nu numai cele culturale, ci si miscarile de mase, modele tinerilor, au fost cam deprimate. In afara de exceptiile notabile care au schimbat lumea. Deprimarea (ca si dragostea nefericita) permit o atitudine “profunda” - ne place de cei deprimati pentru ca ei sunt plini de ganduri, sensibili, umani, doritori de nu-stiu-ce, persecutati de societate, fara-de-cuib, etc.
Faza nasoala e cuvantul “pasiune” nu prea incape in aceasi propozitie cu “deprimare” sau “disperare”. Cuvantul “deprimare” in schimb se povesteste frumos. Si cere foarte putina actiune. Nu iti rupe spatele. Nu necesita rationalizare. Nu creaza prea multe tensiuni - cum am putea sa dam in cineva atat de bolnav si atat de simtitor.
Acum, eu nu predic ranjetul pana la urechi. Nu traim in lumea perfecta, nu avem vieti perfecte, iar daca le-am avea, eu zic ca ar fi cam de plastic. E in natura psihismului uman sa dea gherle, sa isi puna intrebari, sa aiba temeri. Ce spun eu este ca trebuie sa ne traim vietile. Si pasiunea de a trai, de a face, de a fii sunt reteta cea mai buna. Hai sa punem un pic de speranta in jucariile noastre, sa le facem mai frumoase prin privirea noastra.
Si mai ma gandesc la o chestie. Deprimarea vine probabil din asteptarile nerealizate pe care le are cineva. Din egoism. Sfintii nu sunt deprimati. Deprimarea vine din ratacire, dar ratacirea nu e decat abandonarea cautarii.
Later update: am mai adaugat un cuvant la titlu (spoiala) ca sa fie ceva mai clar ce vreau sa zic.
May 16th, 2008
Cand am luat premiu in clasa I am primit patru cartulii numite “Iepurila - Varza Dulce”. Dupa ce primisem Neghinita, de 1 iunie. Acum, descoper in TimeOut ca as fi putut primi “Tatuaj cu sange de monstru” - daca as avea varsta scolii generale.
Impresia mea e ca lumea merge in directia tuselor cat mai groase: trebuie sa fie ceva complet iesit din comun ca se ne zgarie scoartza desensibilizata. De la cartii de copii, la prima pagina din tabloid si stirile de la ora 5, de la dorinta indusa de a epata pana la incapacitatea de a fi tu insuti, micut, simplu, fara cuvinte bombastice.
May 15th, 2008
Ascult Brahms si am impresia ca respectivul concert este scris pentru mine. Si imi dau seama ca asta este esenta lucrurilor mari - se diferentiaza de celealte prin faptul ca multi pot spune “chiar e scris pentru mine”.
May 10th, 2008
Ieri mi-a placut fraza asta din E.A. Poe:
I longed, yet dared not
to employ my vision. I dreaded the first glance at objects around
me. It was not that I feared to look upon things horrible, but that
I grew aghast lest there should be nothing to see.
May 8th, 2008
…povestea asta (Kiosk - Bruce Sterling). Subtila, despre lumea noastra, long tail-ul obiectelor, vanzare, comunitate, suflet pus in ceva.
Later edit: se pare ca a disparut de la linkul de mai sus. Prima pagina poate fi citita din Google cache aici. Apoi, o gasiti voi intr-un fel sau altul daca va place.
May 1st, 2008
S-au adunat multe despre care as putea vorbi, insa am impresia ca vorbele se spun cel mai bine la un pahar de vin, sau pe o banca, sau pe o canapea, si mai putin pe internet. Am impresia ca e prea mult exhibitionism pe internet - uita-te ma mine, I’m cool, fac chestii, stiu lucruri. D-aia mediul asta o sa mearga mai mult la “artisti”, si mai putin la scriitori adevarati. Pentru ca cuvintele relevante se nasc mai greu decat galgaiala. Asa ca nu prea am chef de galgait aici, deocamdata. O sa raspund totusi la niste lepsi ca sa nu se zica ca nu le-am observat.
De la Adrian: Ce imi place in Romania? Nimic. As putea sa zic ca imi plac parcurile, sau mancarea, sau atitudinea dar banuiesc ca as as spune si daca ai fi ceh sau mexican. De fapt mie oricum nu prea imi plac locurile, ci mai degraba oamenii. Locurile sunt fundal, atata timp cat nu sunt strident de enervante e bine. Cat timp ai parte de oameni misto. Iar oameni misto sunt probabil peste toti.
De la Andressa: Nu imi place la mine ca sunt increzut uneori, ca sunt lenes alteori, ca uneori nu am chef, ca alteori mai zic cate o minciuna din motive de comoditate, ca uneori tin mortis sa fie ca mine, ca alte ori nu sunt atent cu oameni la care de fapt tin, ca mananc prea mult, ca uneori ma cred prea destept, ca alteori nu am pofta de viata. Sunt opt pacate?
Si mai era o leapsa, dar nu o mai gasesc, cu opt lucruri care imi trec prin cap: mi-e frig, as vrea sa stau sa citesc acum, dar trebuie sa rezolv niste chestii, la naiba nu am chef de leapsa asta, gata scriu doar atat.
April 30th, 2008
1. Un post excelent al lui Alin Popescu de la Avocatnet. I feel the same way. In paranteza fie spus, si eu am terminat to dreptul, insa am mers pe online din prima. Sigur, uneori te gandesti ca ai putea face mai multi bani mergand in zona asta mai corporatista, insa la finalul zilei conteaza sa poti spune ca si maine o sa fie o zi plina, dar cel putin faci si lucruri misto. Ma gandesc ca lucrurile misto sunt alea care folosesc in mod colaborativ. Alea care nu realoca feliile placintei existente, ci maresc placina. Sau o fac mai pufoasa.
Si, chiar daca ziua am nevoie de bani si noaptea de somn linistit, chiar daca in fiecare zi vin facturi si orice as face trebuie sa ma pregatesc si pentru discutii aprinse cu cate cineva, azi am impresia ca muncesc mai mult pentru mine decat am facut-o vreodata. Nu pentru ca sunt unul dintre stapanii afacerii de care ma ocup, ci si pentru ca am invatat sa renunt, am invatat sa pierd si am invatat sa recunosc cand gresesc.
Mult succes.
2. Revista “Foisorul de Foc”. Editata de consiliul local al Primariei Sectorului 2. Asta citesc acasa. Nu National Geografic, Business Week sau Business Magazin. (Pe astea doar le cumpar). Revista “Foisorul de Foc” este mai tare decat Catavencu. De un pupincurism infiorator. Un fel de Omagiu pentru primul-gospodar al sectorului, Nicolai Ontanu. Cu o tenta de ortodoxie, ca sa aiba reachul mai mare. Pozele sunt exact ca pe vremea lui Ceausescu - alea din Pentru Patrie. Textele sunt scrise de cineva care si-a facut scoala acolo. Am sa pun citate, ca sa vedeti la ce ma refer.
3. Cel mai tare spam ever in romana vine de la ATLASSIB Container Iasi. Pana acum imi trimiteau regulat oferta lor de containere navale - d-alea de nustiu cate jdemi de metri cubi. Acum au schimbat abordarea si trimit urmatorul mesaj:
Firma: TREEWORKS SRL
Persoana: Tenita Dragos Catalin
Ati vazut curcubeul de ieri dimineata?
Ce sa mai intelegi? Ca e primavara afara?
April 18th, 2008
Ridicat de la posta biletele de concert, luat biletele de avion. Acum mai ramane cazarea. Mai vine cineva?
April 16th, 2008
Web Developer la TreeWorks
Sa vedem cum merge site-ul lui Silviu Savin. Mi-a placut ca merge rapid sa pui un anunt. Pe de alta parte poate ar trebui sa aveti si un sistem cu aplicari prin site, ca sa isi pastreze oamenii CV-ul acolo, iar angajatorii sa vada toate joburile intr-un singur loc.
Dar pana la urma astea sunt maruntisuri. Cel mai important e sa gasesti oameni misto. Anyway, avem niste idei misto, zic, aca ca ne-ar prinde bine niste colegi.
April 7th, 2008
Ca in Hobbit, intr-un fel, din cand in cand simti ca te intorci la tine. Si ca toate lucrurile se leaga.
Batrana cu un caine maidanez in lesa, Dylan, o masuta de la Ikea, un ceai cu chinezoaica Cin-cin, amintirea unui concert de asta primavara, lumina unei zile, o bucata din cartea de dialoguri a lui Yourcenar despre o statuie hristica si toti cei napastuiti, Netti Moore.
Ieri seara am aflat de pe blogul lui Mazi ca Dylan vine la Viena in iunie. Mi-am comandat bilete, pentru mine si iubita mea. Si mi-am adus aminte de o alta zi la primavara, cand mergeam prin Budapesta cu Cris si Claus dupa un concert cu Roger Waters. Cris, mai scrie din cand in cand, te rog. Si Claus, chiar ma bucur ca am avut parte de cateva discutii misto, si atunci si la Paltnis. Poate mai apucam sa ne vedem si noi din cand in cand. Daca tii minte, vorbeam despre ce inseamna un concert cu Dylan, acum, vlaguit, cand curajul a trecut, cand lucrurile s-au clarificat, cum sugera Borges. Daca imaginea s-ar pastra, daca ceea ce a insemnat Dylan pentru adolescentele noastre ar avea de suferit, da, eroii adevarati nu sunt facuti din carton, standee-uri in cinematografe, ci mai degraba din celule care isi pierd vitalitatea, si ce ramane atunci la capatului drumului.
Si totusi voi merge acolo, sa-l vad, poate Nettie Moore va suna asa, sau poate va fi o zi proasta si va suna asa - in definitiv nici nu este atat de important, importanta de curgerea, povestea de pana la acel moment, ea creaza pana la urma acel moment, asa cum in viata fiecare clipa ar trebui sa fi o esenta fireasca a clipelor care au precedat-o.
Si apoi am inteles un pic mai bine wabi. Aveam o masuta de la Ikea, pe care nu o montasem, dorind sa o returnez. In blatul ei, din lemn de mesteacan se vedeau imperfectiunile lemnului. Dungulite si pete maronii, acolo unde copacul din care fusese taiata suferise. Mi se parea ca urma sa strice coerenta. Dar m-a izbit astazi ca asa e lemnul. Ca tine de natura lucrurilor crescute. Ca lemnul e fiinta. Si ca fiinta in trecerea timpului creste cu imperfectiunile ei. Poate nici macar nu sunt imperfectiuni, poate e individuatie. Ca e atat de usor sa respingi lucrurile pentru ca nu se conformeaza unui tipar. Ca pana la urma asteptarile noastre egoiste sunt imperfectiunea. Si am montat masuta, multumit ca am invatat ceva. Plasticul e imaculat, lipsit de temporalitate, naturalul se arata in fiecare moment cu curgerea sa.
Batrana cu cainele, Dylan, un ceai ierbos, un pic amar, on blat in care poti citi timpul, toate sunt devenire, nu fabricare.
April 5th, 2008
La pranz, intr-o lumina care mi-a adus aminte de o zi de la inceputul toamnei, am vazut o batrana sfrijita, micuta, intr-un palton ponosit, poate nebuna, dar cu ochi mari, tinand intr-o lesa de sfoara un caine maidanez slabanog. In alte zile as privit-o (daca as fi fost in stare sa o vad si nu as fi trecut cu privirea peste ea) ca pe o imagine a conditiei umane, de prea multe ori mizera, chinuita, insa astazi mi s-a parut o icoana a milosteniei. De fapt tot a conditiei umane, insa din unghiul maximei bunatati de care putem fi capabili. Si mi s-a parut ca batrana era fericita, mergand tarsait, fara graba.
April 4th, 2008
Povestea albastra - Marguerite Yourcenar
Citeam undeva ca Memoriile lui Hadrian, amintirile fictionale ale imparatului roman scrise de Yourcenar, au ajuns sa fie introduse in bibliografia obligatorie a studentilor in istorie de la multe universitati americane. Si probabil, daca ar fi ca Hadrian sa fie resuscitat intr-un calculator (ca in povestirea lui Silverberg despre resuscitarea lui Pizaro si a lui Socrate), trasaturile lui ar fi cele stabilite de scriitoarea noastra. Cred ca acesta este cel mai mare compliment care i se poate face unui autor - fictiunea sa sa fi reusit sa modeleze realitatea (si asta ma duce cu gandul la una dintre povestirile mele favorite, “Tlön, Uqbar, Orbis Tertius” a lui Borges, povestire despre care am mai scris candva, cred). Si apropo de asta, mi-ar fi placut sa citesc un dialog intre Yourcenar si Borges - cred ca se aseamana mult prin luciditatea aproape cruda cu care au privit lumea. Si prin contrastul, rezolutia foarte puternica pe care o au scrierile ambilor.
Volumasul despre care vreau sa scriu cuprinde 3 povestiri, scrise in perioada de formare a autoarei si publicate postum.
Cea care da titlul, este o poveste aproape expressionista prin coloritul puternic, prin modul in care scenele curg unele in altele conduse in primul rand de emotie - o poveste despre expeditia unor negustori pe un taram indepartat, in cautarea unor smaralde. Povestirea trebuia sa faca parte dintr-o trilogie, alaturi de o poveste rosie si una alta, scrie in prefata. Din pacate, a ramas solitara, albastra ca femeia aceea a lui Matisse.
Cea de-a doua povestire din volum, “Intaia seara”, prezinta calatoria de nunta a unui pictor ratat care se se casatoreste pentru a scapa de o obsesie. Simularea in raport cu sotia, gandurile crud de lucide, parerile sale despre femei scrise pana la urma din jocul de identitati intre tanara autoare (24 de ani la momentul scrierii nuvelei) si tatal ei.
A treia, “Farmece”, povesteste un ritual de dezvrajire intr-un sat italian. O poveste despre descoperirea in interior a raului ca parte componenta a lumii (“… ei credeau ca preotul, in anumite zile ale anului, insemneaza copilul cand este dus sa fie botezat, predestinandu-l astfel serviciului dureros, dar necesar, de slujitor al raului.”)
Nu este opera de capatai a lui Yourcenar, insa este teribila din alt punct de vedere: sunt trei povestiri sfasietor de lucide ale unei tinere de 24-26 de ani. Asta este, cred eu, cel mai tulburator aspect al lor. Ne arata animalul fabulos care urma sa devina, complet dezbarata de fantasmari, de lirisme, de epitete fara rost, de intelectualisme sau de teribilisme. Si apropo de asta, imi aduc aminte de un vers care spunea ceva de genul “Piatra nu poate deveni om pentru ca nu este suficient de dura” (am sa-l caut si il voi pune intr-un post separat pentru ca suna mult mai bine”).
Ganditi-va ca aceasta scriitoare si-a facut planul lucrarilor majore la 24-28 de ani, si apoi a lucrat toata viata sa le infaptuiasca. Ganditi-va ca aceasta scriitoare si-a ales singura numele - este singura persoana din lumea asta care se numeste in acest fel. Si ganditi-va cum si-a scris identitatea in personaje precum Hadrian, Zenon din Piatra Filosofala, sau Alexis. Oameni singuri, pierduti, bantuiti intern, neintelesi de ceilalti. Si ganditi-va cat de greu este sa stapanesti aceasta privire launtrica, sa nu o lasi sa se transforme in deprimare, sa o transformi in discurs al alteritatii, si uneori sa scoti si perle senine din ea, precum cele din “Povestiri Orientale”.
Am sa continui cu un post pe tema Yourcenar, dupa ce voi citi si “Cu Ochii deschisi” - dialogurile ei cu Mathieu Galey, critic literar.
April 3rd, 2008
Recunosc. Poate e din cauza orei avansate sau poate pur si simplu e vina intelectului meu deficitar, dar tot nu pricep sensul adanc al postului doamnei europarlamentar Gabriela Cretu.
In definitiv, intrebarea mea din postul anterior era foarte simpla: “Are vreo noima sa o dam pe ROI pozitiv cand vorbim de drepturile omului, de egalitatea de sanse a femeilor cu barbatii, de accesul egal la dezvoltare ? ” Cred ca daca mergem pe teoria utilitatii economice putem foarte usor si sa revenim la o societate sclavagista, sau sa fondam una de tip musuroi de furnica.
Si, recunosc, intrebarea nu se adreseaza in primul rand doamnei europarlamentar - dansa este mai presus decat noi si prefera sa foloseasca o retorica de tipul “cine esti tu ma sa intrebi asta, tu nu stii cu cine vorbesti?”, asa cum ne-am cam obisnuit de la mai toti politicienii, in definitiv.
Intrebarea este pentru cei egali mie, aia necunoscatori in toate mecanismele politice, care ziua merg si preseaza o munca mai mult sau mai putin eficienta, care seara vor sa citeasca o carte buna, sau sa bea o bere cu prietenii, dar care isi pun din cand in cand si o intrebare despre cum mai merg lucrurile in lumea asta mare, si care ar dori un raspuns rational, bazat pe argumente.
April 2nd, 2008
Via Sutu, am dat peste aberatia asta emisa de doamna europarlamentar Gabriela Cretu Corina Cretu ( Corinela - daca va mai aduceti aminte de primele episoade din Tetelu):
““Susţinem capacitarea femeilor în cooperarea pentru dezvoltare; există, pe lângă raţiuni legate de egalitate, dovezi suficiente că femeile constituie o bună investire a banilor, fiind excelente multiplicatoare de rezultate“,
In paranteza fie spus, genul asta de gandire ar putea sa duca mai degraba la realizarea unui bordel care sa multiplice foarte bine investitia prin utilizarea femeilor ca resurse regenerabile, decat la promovarea egalitatii in drepturi.
Si tot legat de asta, intrebarile mele ar fi:
1. Doamna europarlamentar isi scrie singura discursurile sau exista o minte luminata si dotata cu astfel de sintagme deosebite? As tinde sa cred ca dansa le scrie, si ca tot ea i-a scris si domnului Iliescu celebrele aberatii cu meandrele concretului.
2. Oamenii normali din sala, acolo la Parlamentul European, ce fac cand aud astfel de discursuri inteligente? Mor de ras? Mor de plictiseala? Mor de ciuda ca nu le-au scris ei?
Si tot de asta, la Bogdan puteti citi un articol pe larg despre blogurile distinsilor domni politicieni, printre care si cel al doamnei Corina Cretu.
El intreaba, intr-un stil de pamflet, insa intr-un mod foarte serios: “Ce a facut Corina Cretu la PE in anul care a trecut?”. Reputata doamna “raspunde”:
“Multumesc ca v-ati oprit asupra blogului meu. Nu stiu ce as putea spune mai mult in legatura cu modul in care intelegeti sa interpretati ceea ce am facut eu in viata. Daca despre mine ca om politic aveti impresia pe care o aveti, sunteti, bineinteles liber sa v-o pastrati si sa o sustineti in continuare. Cum poti sa-i raspunzi unui om care te jigneste spunand ca te-ai lansat ca specialista in cafele? Ceea ce am scris eu ca ziarista, ca si activitatea mea ca Purtator de Cuvant si ca parlamentar european - toate acestea sunt publice. Cat despre cizme, pe cuvantul meu ca nu am cizme peste genunchi.. asta chiar ca m-a lasat cu gura cascata. va doresc numai bine.”
dar nu ne lumineaza cu privire la activitatea dumneaei.
Sa intreb si eu:
“Ce a facut Corina Cretu ca reprezentant al Romaniei in PE, in afara de acest raport cu care probabil se mandreste?”
Later update: Bogdan imi atrage atentia ca am confundat doua distinse parlamentare PSD cu acelasi nume de familie: Gabriela si Corina. Sorry. Vina mea. Si totusi fondul postului ramane:
1. Femeile trebuie sa primeasca drepturi egale si sa participe la toate activitatile din societate de pe pozitii egale cu barbatii nu pentru ca produc ROI pozitiv, ci in considerarea umanitatii lor. Cu alte cuvinte, drepturile sunt legate de calitatea de om a cuiva, apartenenta la umanitate, nu de culoarea parului sau capacitatea economica de a genera profit.
2. Doamna Corina Cretu nu doreste sa isi detalieze activitatea (laborioasa si plina de rezultate, sunt convins) de reprezentant platit al Romaniei in Parlamentul European.
April 1st, 2008
Underground - Haruki Murakami
Ieri am bolit un pic (mancat prea cu pofta, prea iute de la KFC - chiar asa cand o sa raspund la leapsa Andressei trebuie neaparat sa mentionez si ca nu stiu/nu am rabdare sa mestec ca lumea - si la propriu si la figurat) si am citit cartea-reportaj a lui Murakami despre atentatul cu sarin din metroul din Tokyo. Mi-a adus aminte alt reportaj celebru - “Cu sange rece” al lui Truman Capote.
O carte mare (vreo 600 de pagini) care surprinde esenta spiritului japonez modern, prin acumulare de existente umane intamplatoare. Practic, e compusa din interviurile cu peste 60 victime, din vreo 3-4 discutii cu adeptii AUM, vreo doua convorbiri ale autorului cu un psiholog-scriitor, plus o serie de destainuri/eseuri ale lui Murakami.
Desi pare ciudat, cartea imi aduce aminte un pic de Spirited Away al lui Myazaki (tocmai il revazusem cu o zi inainte). Acolo, Chichiro Chihiro trebuie sa munceasca pana la epuizare pentru a-si pastra umanitatea si nu a fi transformata in animal, si a putea sa isi salveze parintii, insa pe de alta parte munca epuizanta aproape ca o face sa isi uite numele si rostul mai mare.
Cam asa si cu japonezii nostri victime. Societatea le rapeste practic orice urma de sens intern si le ofera in schimb doar munca si defularile institutionalizate, consumiste (cumparaturile, karaoke, alcoolul). Este tulburator cum cei mai multi nu au pasiuni puternice. Sau chiar mai mult, cum majoritatea sunt relativ detasati de familie - oameni care pleaca catre munca la 6 dimineata si se intorc dupa 10-11 seara. Este infricosator cand te gandesti ca genul acesta de dedicare (apropo, Murakami povesteste despre un experiment in care copiilor li s-au oferit diferite cuvinte/calitati spre alegere - cei mai multi au ales “perseverenta/tenacitate”, in vreme ce “libertate” s-a clasat doar pe locul al cincilea), deci este infricosator cand te gandesti ca genul acesta de dedicare nu ajuta in cele din urma celor care se lasa astfel consumati - ca pana la urma aceasta ardere genereaza efecte sociale sau economice negative - asset bubble, de exemplu, insa mai ales vid intern).
In tabara cealalta, cele 3-4 interviuri ne arata niste persoane mult mai pasionale, mai entuziaste (chiar in sensul etimologic, de “posedate de zei”). Oameni apartinand elitelor. Savanti care isi parasesc pozitiile bine-vazute din societate si isi abandoneaza libertatea in mainile guru-lui. Tineri geniali care cauta ceva dincolo de mundanul muncii si care ajung sa se piarda pe ei insisi.
Este excelenta, din acest punct de vedere, observatia lui Murakami ca, in vreme ce victimele mai in varsta, ii urasc cu patima pe faptasi, cei tineri - de douazeci-treizeci de ani - inteleg ca diferentele nu sunt atat de mari - ca cei care au pus pungile cu sarin in vagoane ar fi putut fi chiar ei - ca sistemul se bazeaza pe obedienta si pe cedarea libertatii.
Pana la urma, cartea nu este neaparat despre un moment determinat din istoria contemporana a Japoniei, ci mai degraba e o analiza sociologica/antropologica a societatiilor superindustrializate-supercontrolate-superconsumiste. Sau poate, si mai general, al societatiilor despiritualizate (in sensul de lipsire a indivizilor de posibilitatea de a se gasi pe sine). Din punctul acesta de vedere, cred ca dupa 11 septembrie 2001 cartea a devenit si mai actuala - nu exista “Ei” ca antagonism malign, ci mai degraba “Ei” sunt ceea cea am creat impreuna (societatea in totalitatea ei).
Ar fi mult mai multe de scris, insa voi incheia doar cu observatia lui Murakami ca japonezi, ca politeisti, percep altfel raul decat occidentalii - esentialmente monoteisti, chiar si cand renunta la religiozitate. Ca depinde de cum luminezi un lucru pentru a-l schimba din rau in bun.
March 31st, 2008
Next Posts
Previous Posts
