Martea trecuta am fost la Edward al III-lea – piesa de la National, atribuita lui Shakespeare (nu chiar de toti – detalii aici
In primul rand: un Caramitru excellent. Un rege un pic frivol, foarte uman si in acelasi timp lipsindu-i perspectiva omului de rand. Prima parte a piesei vorbeste mai mult despre chinurile sale pricinuite de dragostea neimpartasita fata de o contesa virtuoasa. Si chiar te face sa te gandesti la raportul intre putere/bani si dragostea simpla. La pierderea intelegerii pentru modul in care functioneaza lucrurile, privind de acolo de sus. La pulsiunile care rapesc ratiunea. Scena in care regele apeleaza la un poet pentru a-i scrie o oda iubitei, pentru ca apoi sa nu-l lasa se isi exercite mestesugul, sa intre peste el, sa ii rescrie textul, sa isi ceara scuze apoi, sa-i respinga metaforele din noi, ei bine scena asta este extraordinara.
O piesa foarte buna, poate un pic cam lunga (cam trei ore si jumatate). In care actorii au jucat foarte bine. Poate singura hiba e o anumita lipsa de relief, faptul ca nu au fost un pic mai polarizati – adica piesa e pana la urma o relatare istorica a unor evenimente in care sunt implicate personaje cu interese disjuncte, si nu rivali antagonici arhetipali, cu trairi care sa ii sfasie. Lipsesc scenele de lupta interna disruptiva, hybrisul antic, monoloagele from the guts. Insa, fireste, se lucreaza cu materialul clientului (textul in cazul de fata).
Mi-a placut scenografia (o constructie multivalenta care era cand un turn, cand un pod, cand un castel, cand o poarta) si costumele. Muzica mi s-a parut un pic cam inadecvata (moderna, insa dintr-un filon destul de popular/superficial al jazzului).
Mi-a placut jocul Printului Negru (). Cu toate ca putea sa fie un pic mai scelerat.
Una peste alta, o recomand. Nu este cea mai buna drama istorica pe care am vazut-o (as spune ca Tamerlanul lui Marlowe cu Ovidiu Iuliu Moldovan a fost mult-mult mai puternica ca mesaj si profunzile artistica) insa este o piesa care are meritele ei, in care actorii joaca impecabil si in care gasesti teme de reflectie daca stii sa privesti piesa.
Scriu un mesaj catre suportul Orange (da, pachetul de date care o sa imi manance zilele) si aleg sa fiu contactat pe email pentru raspuns. Primesc mesajul: ” Solicitarea ta a fost inregistrata. In cel mult 10 zile vei primi un mesaj de raspuns.” Dau back si aleg sa fiu contactat telefonic. Mesaj identic: “Solicitarea ta a fost inregistrata. In cel mult 10 zile vei primi un mesaj de raspuns.”
Ceva nu e in regula, parca. De ce 10 zile cand folosesc web-ul si raspuns instant cand sun la suport? E evident ca toti clientii vor folosi telefonul. Ceea ce inseamna costuri suplimentare (asigurarea fortei de munca ca sa faca fata spike-urilor orare), stres mai mare pentru operatori, raspunsuri mai superficiale, deci nivel de satisfactie al clientului mai scazut.
Acum cateva zile ma miram ca Posta imi promitea un raspuns in 90 de zile la solicitarea mea de a-mi spune unde s-a pierdut un colet. Cel putin acolo trebuie sa faci un pic de munca de detectiv. In fine, sunt curios daca timpul garantat de raspuns in 10 zile functioneaza worldwide la Orange sau e un beneficiu romanesc.
Un post excelent pe blogul lui Dragos. Adevarul e ca suntem cam mediocri. Si cam laudarosi. Si cam plangaciosi. Ca umflam piepul cam mult, ca avem impresia ca le meritam pe toate, ca avem intotdeauna cate o scuza, ca ne ofticam daca nu iese ca noi. Adevarul e ca putem sa bagam discursuri inaltatoare cu ghiotura, dar pana la urma ele nu sunt decat inflatie de vorbe. Adevarul e ca nu am suferit cam deloc. Ca avem vise, e adevarat, dar nu sunt sigur ca am sacrifica o mana pentru ele. Ca suntem oameni comozi. Ca ne laudam cu obiceiurile noastre de consum cultural, dar pana la urma ele sunt relativ superficiale. Ca bagam fraze d-alea cu vai cat de greu muncim, si cat de mult transpiram, dar nu depunem nici jumatate din cazna unui om care sapa porumbul la tara pe cativa banuti. Ca avem impresia ca ducem niste existente iesite din comun. Ca debitam aberatii intr-o forma mediocra.
Am vazut in weekend ultimele episoade din Band of Brothers. Si m-am gandit la bunicii mei, care au facut razboiul, si au simtit foamea si frigul pe front, la bunicile mele care au avut cinci si respetiv sapte copii, si cum i-au pierdut pe unii de mici, si ce durere e sa iti vezi copilul de 18 ani murind in accident, si cat de greu e sa te intrebi ce mai pui pe masa azi. Si m-am gandit la mine care ma apuca dracii daca nu imi vine sau imi intarzie un colet la posta, daca nu gasesc loc de parcare sau daca imi gasesc oglinda sparta. Adevarul e ca ne plangem prea mult si d-aia ajungem sa visam prea putin. Ca avem cuvinte caldute pentru toata lumea si d-aia nu ne entuziasmam aprig. Adevarul e ca nu suntem deloc stoici, cum zicea Pavese. (Chiar, uite: Pavese s-a sinucis pentru ca nu era iubit de o actrita de la Hollywood. Un alt scriitor italian, Primo Levi a trecut prin lagarul de la Auswitz, a supravietuit, si-a scris experientele. Si s-a sinucis la batranete)
Adevarul e ca suntem foarte fericiti. Doar ca prea des cautam in alta parte. Si ca nu stim sa ne folosim fericirea cum se cade. Lipsa noastra de griji se transforma prea des in lene, sau in cativa banuti in plus, in loc sa se transforme in energie creativa, in zambete si in dragoste pentru cei apropiati, in cautare a eului nostru subtil.
Am zis sa scriu un post pentru binele celor care se vor lovi de aceasi problema ca si mine. De fapt voiam sa scriu despre Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, dar nu prea am timp acum. Si in pus as bea un pahar de vin rosu ca sa imi vina inspiratia :)) Asa ca ne rezumam la lucruri mundane.
Asadar: Modemul GlobeSufer Icon HSUPA de la Orange Romania (unul din cele care vin cu pachetul de date Home / Office Unlimited), desi se afirma ca este MacOS compatibil, nu “booteaza” automat in interfata de instalare cand il bagi in mufa USB. Dupa ceva cautari pe forumuri am gasit problema: nu e compatibil Leopard. Si solutia: au bagat un patch producatorii. Dar: 1. patchul nu se afla pe modem sau pe site-ul Orange 2. nu poti sa il ei de pe site-ul option.com pentru ca acolo se afla dupa o interfata de login si nu poti sa te loghezi cu serial number is IMEI number pentru ca vendorul (Orange) ar trebui sa aiba grija de problemele tale in contractelel OEM si nu ei.
Am gasit linkul catre soft-ul respectiv pana la urma:
mi-am pus internet mobil de la Orange pentru ca exista situatii in care nu ai acces wifi, iar cele de pe telefon e prea lent. So Office Unlimited de la Orange.
Observatii:
1. Cand eu ma gandesc la nelimitat, inteleg atat de mult incat nici nu poti sa iti inchipui. Catralioane de catralioane de biti. Infinit. La Orange (ca si la Vodafone) nelimitat inseamna 4 GB. Am descoperit ca exista si un mai nelimitat decat nelimitatul pe numele lui Unlimited Plus (adica 8GB)
2. Modemul pe care l-am luat era compatibil MacOS. Sau cel putin asa spuneau cei de la Orange pe site. Faza e ca nu prea era compatibil cu Leopard aparent. Iar asta nu scria nicaieri. (In principiu trebuia sa “autobooteze” in aplicatia instalata pe el, dar faza asta mergea doar in Windows nu si in MacOS. Pana la urma am gasit versiunea de soft care sa-l faca sa mearga. Dar cat m-am enervat timp de doua ore, this is priceless.
3. Modemul asta se cam incinge. But then again, e iarna, deci un pic de caldura nu strica.
Provocat de postul lui Alex despre CTR-ul la bannere normale pe care il citeaza Victor, Costin vorbeste despre rezultatele siturilor MediaPro (ProTV, AcasaTV, Sport.ro) folosind video ads via NoPrimeTime. Multumim, Robi si Costin si Miruna pentru incredere si sustinerea in dezvoltarea sistemului. Si, hint, urmeaza ceva tare de tot.
PS Refacut calculele lui Alex, pentru video ads mergand pe un CTR de 2.5%, si un CPM de 15E, cu un bounce rate total de 50%. Costul per aquired user e de 1.25E fata de 66E in cazul bannerelor traditionale.Adica un ROI cam de 50 de ori mai mare.Destul de bine, nu? Plus ca efectele de branding sunt mult mai bune: nu exista banner blindness, iar reclama o sa fie fix in centrul atentiei utilizatorului, in continutul video pe care il urmareste.
Sa ai biblioteca care ti-ai dorit-o, cu aproape toate cartile pe care li le-ai dorit (si multe-multe necitite din care sa poti alege), cu documentare misto pe DVD, pestera lui Ali-baba pentru astia care cred un pic macar in nemurirea estetica a sufletului, si cu biroul pe care l-ai vrut pentru a scrie, cu fotoliul unde sa stai lejer si sa citesti, cu o persoana deosebita cu care sa poti schimba toate ideile din lumea asta dar si sa te joci asa cum se joaca copii, sa ai toate astea, si sa nu ai destul timp de te bucuri de ele cum ai vrea, sa vii prea obosit, sa le simti ca nefiind ale tale, atasate de viata ta prea superficial, poze dintr-o revista, sa te opresti in mijlocul unei discutii misto pentru ca ti-a trecut un gand de la munca, to-do tomorrow, sa speri ca poate o data o sa fie timp in exces, that’s me…
Ieri am fost la teatru. Din pacate nu mi-a placut. Sau nu mi-a placut suficient de mult.
Asadar:
- chiar daca era dupa un text de Oscar Wilde, tot am sa spun ca era corny, baroc-pompos, plin de un romanticism fals
- it didn’t packed a big punch (adica nu m-a sfasiat, nu m-a zguduit intelectual, d-abia mi-a facut un pic cu ochiul intr-o scena in care se vorbeste de egoismul artei - prea putin totusi)
- trama era previzibila de la prima fraza “Un student e in cautarea unui trandafir pentru femeia pe care o iubeste” si totusi s-a dorit a fi un spectol cu morala, suspans, incheiere (cred ca asteparile unui om din secolul al XIX-lea erau mult diferite de cele ale cuiva din vremurile noastre)
- cand brandizezi ceva ca piesa multimedia, pai ar cam fi cazul ca vizualurile plus momentele coregrafice sa fie beton. Nu a fost cazul.
- transferul de la povestire in stil clasic de cateva pagini la o piesa moderna nu a functionat deloc perfect
- dansurile nu au fost extraordinare
Mi-a placut intonatia si dedicarea actorului narator (Marius Manole) care a mai salvat din dulcegaria textului.
Pe scurt cam asta a fost. Si cum spuneam cuiva dupa piesa, inteleg ca oamenii si-au dat silinta, inteleg ca sunt oameni buni, animati de idei frumoase, spirite morale si alte asemenea, dar pur si simplu nu exista o legatura directa intre asta si excelenta estetica. Munca in sine nu se transforma in valoare prin simpla prestare - e doar o preconditie a valorii.
PS Si ca tot spuneam ieri ca Ionut ar fi scris/adaptat un text mai bun, uite.
In timpul filmului imi venisera cateva idei care aveam impresia ca merita trecute undeva, acum insa stau cu paharul meu de Unicum - nu am scris niciodata ca imi place amareala aia puternica, facuta din sucurile a o mie de plante, uite scriu acum - si incerc sa imi adun cuvintele pe care voiam sa le trec acum.
Am mai scris despre Dylan de multe ori - cei care ma citesc de mai mult timp, stiu asta. S-ar putea sa fie personajul spiritual care l-am frecventat cel mai mult de-a lungul timpului. Daca as fi fost mai bombastic azi, as fi scris ca mi-a schimbat viata. Dar cine suntem noi sa stim ce ne schimba si ce nu ne schimba viata? E evident ca viata unui pusti de 16-17 ani va fi decisiv schimbata pana la 30 de nenumarate ori indiferent daca il asculta sau nu pe Dylan, daca citeste poeti sau autori de tratate de etica. Si atunci de unde stim ce ne schimba sau nu viata? Sau mai exact de unde stim cum ar fi fost viata noastra daca nu am fi ascultat cantecele lui Dylan sau poeziile lui Neruda.
Am vrut de mult sa scriu un post despre schimbare. N-am avut timp in ultima vreme. Sau poate, mai bine spus, epoca in care am ajuns ma face mai putin dispus la confesiunea publica. Ma gadeam si eiri de vorba aia dintr-un chinez de seama cum ca daca privim oamenii din punctul de vedere al schimbarii, toti oamenii se schimba, iar daca privim lucrurile din punctul de vedere al neschimbarii toti oamenii sunt identicii cu ei insisi si identici intre ei. Pana la urma e o chestiune de optiune schimbarea sau alegerea de a vedea. (Ce corporatist idiot poate suna asta! Uneori ma gandesc ca e foarte nasol ca multe discursuri sforaitoare tind sa distruga cuvintele simple - poate ar trebui sa se permita oamenilor sa foloseasca doar cuvinte lungi si sa le pastram pe alea simple pentru cei care merita, dar fireste cum s-ar rezolva asta in mod practic). Mi-a placut discursul despre schimbare si identitate din Scara lui Schild. O constructie teoretica foarte draguta cum ca ceea ce suntem tine atat de de punctul de pornire, de directia pe care o vrem cat si pe drumul pe care il parcugem. De ce sunt eu eu? e intrebarea hogei din Fortareata Alba.Si raspunsul nu poate fi decat un chin si o alienare. Sau poate o aroganta marginita. Nu suntem noi in sensul unei definiri atat de transante fata de ceilalti. Suntem intr-un fel intr-un moment, dar cum se transmite simtirea, esenta, identiatea de la un moment la altul naiba stie. Sau mai exact cat din ea se transmite. De dimineata ma gandeam cum as fi daca as trai zece mii de ani sa spunem - cum as fi eu peste zece mii de ani. Si apoi mi-am dat seama ca nu sunt convins ca peste zece mii de ani as mai fi prea mult ei. Si uite acum ca ma gandesc la constructia aia a lui Schild/Egan cum identiatea si modificarea vectorului de directie in functie de drumul strabatut si imi dau seama ca sansele cele mai mari ca acel vector sa se schimbe sunt atunci cand curbele sunt foarte convolute, foarte schimbatoare. Dar pana la urma asa este si viata. (In paranteza fie spus, sunt multe puncte in care nu m-as recunoaste daca eu de acum un an as fi pus in fata cu cel de acum).
In fine voiam sa scriu despre Dylan, sau mai exact despre I’m not there, nu despre mine. Voiam sa spun ceva foarte simplu pana la urma: de multe ori credem ca prin ipostazierea unor idealuri suntem mai mult noi insine, de multe ori ne inchistam intr-o autoreprezentare pastisanta doar pentru ca este cel mai eficient; e mai simplu sa ne definim prin ceea ce credem, decat prin ceea ce suntem (pentru ca a fi nu este deloc daltuit in piatra, alegem sa daltuim idealurile). Dar adevaratele idealuri sunt complet interioare. Si in mare parte netransmisibile prin indemnuri. Idealurile Chestiile care conteaza se transmit prin fiintarea celui care le are. Daca avem noroc. Daca vectorul nostru nu e prea des zdruncinat. Gata cu postul asta patetic si fara noima: Dylan a facut chestii bune, asta voiam sa spun. Si unele chestii fara noima. Si a ajutat oameni revoltati dar s-a si bucurat de faima si chestiunile care vin cu ea. Bravo lui. O sa imi para rau cand o sa moare. Si poate ajunge si el prin Europa si poate ajung si eu sa il ascult ca sa nu imi para rau ca nu mi-a fost dat sa-l vad. Cam atata.
Yesterday’s just a memory, tomorrow is never what it’s supposed to be.
Asta e una dintre melodiile mele preferate de la Dylan. Poate sunt eu idealist, sau prea optimist, sau poate doar copil, dar cred cu tarie ca in cele din urma corabiile ajung la tarm. Macar o parte dintre ele. (Apropo de Attenborough, ca tot vorbeam ieri de el, mi-am dat seama ca toate animalele de la cele mai putin dezvoltate pana la cimpanzei sunt fundamental optimiste - au vointa de putere, sau de viata, au capacitatea de a opune rezistenta chiar si in situatii disperate. Vitalitatea e foarte importanta pentru a trai o viata misto. Tautologie?)
Uite aici o versiune misto - cu conotatii istorice. Cu Joan Baez de la Marsul asupra Washingtonului - ala unde Martin Luther King si-a impartasit visul.
Pe ipod mai am una misto de la Life Aid 1985 - Dylan cu Ron Wood si Keith Richards de la Rolling Stones. Concertele acelea pentru ajutorarea Africii. Iar la inceptul melodiei Dylan vine cu o mica sugestie - ce-ar fi sa dam o mica parte, nu mult, 1-2 milioane, din toti banii care se strang pentru Africa si pentru ajutorarea fermierilor de aici, din America, care se zbat in saracie, cu fermele ipotecate.
Din cauza lui, in ultima vreme consum mai mult timp uitandu-ma la TV decat citind carti. Am luat de pe Amazon.co.uk Planet Earth, Blue Planet si Life Collection. Cred ca toate trei au in jur de 90-100 de ore de materiale video iar Planet Earth e primul documentar de proportii complet in HD (super misto imaginile). Ieri am terminat Trails of Life si am inceput Life in the Freezer (ambele sunt in Life Collection).
Attenborough asta si oamenii de la BBC fac o treaba supertare. Documentarele astea sunt mai pline de actiune si de insight decat 99% din filmele “artistice”. Recomandat pentru toate varstele.Plus ca au o valoare de refolosire mare - materialul e atat de dens incat poti sa te uiti si de zece ori la el. Mai ales daca ai toate seriile si le rulezi.
Cica, Attenborough ar mai avea Life of the Reptils si gata se retrage. Ma gandesc ca e atat de misto sa fi facut cam ce ti-ai propus in viata. Plus ca s-a plimbat cam peste tot. Life in the Freezer incepe cu el chiar la Polul Sud filmat de sus (la o mila-doua de punctul polului)
1. Cotidianul de astazi vine cu Noi de Evgheni Zamiatin - prima distopie moderna, cam de acelasi nivel cu 1984 si Brave New Word.
2. Citesc in Cotidianul ca Armata curata zapada pe gratis. De ce? O cadere de zapada de tipul celei de saptaman trecuta se numeste cataclism? Iar daca companiile angajate sa curete nu mai fac fata, atunci cedeaza ei banii primiti armatei? Si in plus, nu e situatia asta un pic incompatibila cu statutul de armata profesionista. Adica mergea cand aveai recrutare generala - ca un fel de serviciu de utilitate publica, dar acum chiar nu nu se mai justifica in situatii normale. Iar o cadere de zapada e ceva normal si previzibil. Pe aceasi logica am putea sa putem solicita si un echipaj de pompieri pe post de instalatori sau o statie de emisie-receptie a politiei cand pica telefonul.
3. Ieri am citit despre Hadrian si Marc Aurelius. Doi literati, doi rafinati, care au dus un imperiu de rapa - un imperiu facut de spirite nu foarte alese gen Cesar sau Traian. Pentru cei care nu stiau, Hadrian voia sa isi inscauneze iubitul (un pustan din Asia Mica), dar pana la urma acesta a fost asasinat din ordinul senatului (si ulterior zeificat, ridicate temple in numele lui, numit orase). Marc Aurelius, stoicul, a fost primul imparat care a optat sa isi numesca co-imparat (fratele vitreg, desi acesta era lenes si dezinteresat). Iar fiul sau, Commodus, dupa ce a devenit imparat si-a luat 365 de concubine - una pentru fiecare zi a anului, a decis sa este reincarnarea lui Hercule si a pornit o cariera de gladiator imperial care s-a finalizat cau asasinarea sa. Ce vreau sa spun cu asta: de multe ori marile spirite sunt slabe. Platon credea el in regele filosof poate calitatile necesare pentru cele doua profesii sunt contradictorii.
4. Ar fi multe de spus, dar sunt foarte-foarte prins. Si, mii de scuze tuturor care mi-au urat chestii misto de sarbatori si eu, in lenea/nesimtirea mea, nu le-am raspuns. Sa aveti un an frumos, cu timp pentru voi.
Una dintre chestiile misto pe care le obtii cand ai un blog e ca vezi tot felul de cautari. Majoritatea sunt relevante pentru ce ai tu in blog. Cele mai tari sunt alea relevante with a twist. So:
vreau sa fiu cercetator
cum sa te faci mafiot
ce inseamna proverbul respectand pe altii te respecti pe tine insuti
cum se scrie corect ieri ierni
telenuvele porno
cel mai lung sarpe si mai tare
melodii comuniste cei 3 purcelusi
tiganca imputita
cand s-a inventat magia
sex cu alba ca zapada
ritualuri pt a-ti gasi jumatatea si a scapa de singuratate
Mai schimbam si noi obiectul de activitate in sezonul de iarna. Asadar, daca aveti evenimente corporative la care vreti sa vina mai mult de un mos, scrieti la contact. Sau daca aveti o fetitza (peste 18 ani, as zice chiar peste 21, mind you) careia vreti sa ii faceti o surpriza ca a luat note bune la facultate, Ionut poate sa ofere un elvish private dance. :))
Ieri noapte ma gandeam la copilutii aceia care vor avea un bradut si jucarii datorita initiativei Ioanei si a celor care au participat, si mi-am dat seama ca cel mai frumos cadou nu este unul pe care l-am primit. Si nici unul pe care l-am oferit. Cel mai frumos cadoul a fost o carte visata. Am mai scris despre chestiunea asta aici (Cartea fara nume - autor necunoscut). Si totusi cred ca merita sa mai scriu un pic despre asta.
Erau anii aceia in care ningea. Eram mici si faceam cazemate si provizii de bulgari pentru a putea sa ducem un atac fulger impotriva adversarilor nostri de la 98 (blocul adica). Am impresia ca blitz-kriegul este re-inventat in fiecare iarna, in mii de locuri diferite. Daca exista zapada, suficienta. Si aveam cisme de cauciuc. Aveam si d-alea de piele, dar e irelevant. Dupa parerea mea cismele de cauciuc sunt cele mai bune incaltari pentru un copil. Combinatia cizme de cauciuc si ciorapi grosi de lana. Daca se poate, crosetati de o bunica. Cam asa erau iernile. Si doamne, ce ne bucuram cand se prelungea vacanta de iarna cu o saptamana. Mai tineti minte?
Ei bine, intr-o astfel de noapte de iarna - cred ca aveam vreo cinci ani, si in mod cert a fost inainte sa descoper mortalitatea (scris despre asta aici) - am visat o carte. Erau noptile acelea de iarna in care era frig in casa - imi aduc aminte ca atunci cand ajungeam la bunica, si stateam intr-o camera unde duduia soba, aveam impresia ca traiesc intr-un lux deplin. Ei bine am visat ca urma sa primesc de Mos Craciun o carte de povesti fabuloasa. Rosie. Cu castele. Cu coperta de carton. Stiam clar unde se gasea acea carte pe care parintii o ascunsesera de mine: intr-un raft din sifonier, cel mai de sus, ascunsa in spatele lenjeriilor de pat. Unii dintre voi, poate va mai aduceti aminte ca acolo se tineau pe vremuri lucrusoarele premium primite: pachete de cafea sau de Kent, deodorante si sapunuri Fa sau Rexona, lucrurile acelea care cei maturi le primeau de undeva si apoi le dadeau si ei ca atentie la altcineva.
Dar sa revenim la cartea mea. Am escaladat sifonierul pe furis, am cautat-o de zor, nu am gasit-o, am emis ipoteza ca a fost mutata in alta parte, am intrebat parinii in cele din urma. Catalin, nu exista nici o carte de felul asta. Mosul o sa vina cu altceva, poate si carti. Dar asta nu exista. Nu am crezut. Mi-am spus ca asta face parte din jocurile sadice ale maturilor. Cert este ca nu am primit acea carte. Cert este ca m-am gandit mult timp la ea. Cu dorinta. Cert este ca mai pot sa imi inchipui si acum coperta.
Si cert este ca acea carte a fost mai reala pentru mine decat toate cartile pe care le-am primit. Ma gandeam ce miracol e ca un copilut sa viseze o carte cu povesti. Cat de multe lucruri trebuie sa aiba si cat de multe rotitze trebuie sa se invarta. O lume asezata, parinti iubitori, grija, dragoste de carte, pofta de viata manifestata in dorinta de a invata si de asculta povesti. A visa o carte spune multe despre o copilarie. Toti cei care au visat o carte de povesti au avut o copilarie fericita, m-as risca sa spun. Si vor fi la randul lor niste parinti buni.
Cand un copil viseaza o carte inseamna ca in jurul lui se afla o lume frumoasa. Candva citeam la Vonnegut, cred ca in Leaganul Pisicii, ca specia umana are mai mult de doua sexe pentru a duce la maturitate un pui: pe langa mascul si femela, mai sunt buniciile iubitoare, unchii tineri si tot asa. Ceea ce e spus ca o gluma, are un sens mai adanc, cred eu. Putem face un decupaj prin lumea asta si sa definim doar lucrurile strict necesare: barbat si femela = inmultire, mancare si acoperis si stabilitate = viata, siguranta si respect reciproc = societate. Dar trebuie sa avem multe alte elemente ca sa sa vorbim the viata frumoasa. Uite e necesar ca pe strada sa ai politisti si marcaje, dar e mult mai bine sa ai si cateva pisici, ca tot vorbeam de pisici in postul anterior . Cam asa si cu visarea cartilor -a fost cadoul cel mai frumos pe care l-au facut copilului Catalin parintii lui. Fara sa stie. Prin tot ce au facut inainte si prin tot ce au facut dupa.
Acum cateva zile ma uitam la episodul cu tinuturile inghetate din Planet Earth (BTW, daca aveti chef sa va uitait la ceva superb, luati-l, chiar merita sa investiti banutzi/timpul). Printre altele vorbea de ursii polari care din cauza incalzirii globale inoata si 60 de mile pana la insulele cu foci. Sfasietoare imaginile cu un mascul care era prea slabit dupa un astfel de drum ca sa mai vaneze o morsa, si a murit langa colonia de morse, ranit si epuizat. Iar alt aspect care m-a impresionat au fost pingunii imperiali: masculii stau 4 luni pe intuneric total, la minus 60 de grade, clocind pe labe oul. Dupa care vine primavara si femela se intoarce cu stomacul plin de peste, isi hraneste perechea si puiul care tocmai a iesit din ou si il preia pentru al incalzi.
Now that’s good parenthood! Si despre asta e vorba cand un copil viseaza o carte cu povesti. Inseamna ca lumea e frumoasa in jurul lui, si ca a fost tratat cu grija, in primul rand de parinti, dar si de ceilalti, si ca atunci cand va fi mare probabil ca avea virtuatea si in acelasi timp obligatia morala a griji (Giri, cum zic japonezii). Multumesc
PS M-am gandit sa inscriu si eu postul asta la concursul UPC, desi nu d-asta l-am scris. Dar imi plac si calculatoarele si cadourile Dau si leapsa unor oameni pe care chiar as dori sa ii cunosc mai bine: Miruna, Robi, Emi, Mircea, Bogdan. Si scuze pentru lungimea postului.
Pe langa sediul firmei noastre isi duc viata trei pisici: una alb cu negru, cealalta o pantera de carbune, iar cea de-a treia un tigrisor tarcat. Toate trei grasune si curate. Le vad din cand in cand, cand mai ies afara. Si ma bucur de ele. E minunat cat de bine s-au adaptat ele in oras, cat de urbane au devenit. Si sunt, intr-un fel, un fel de opere de arta, pe cuvant. Citeam acum cateva zile ca la Tokyo exista un bar cu noua pisici, unde platesti cam 7 dolari pe ora ca sa ai privilegiul sa le mangai. La drept vorbind, nu tin minte sa fi vazut o pisica vagaboanda la Tokyo. Ma gandesc insa ca la noi e un pic mai frumos - le vezi in mediul lor natural, animale un pic salbatice, un pic domestice. Si inca o chestie, am vazut-o pe cea tarcata acum cateva saptamani sarind un gardulet cam de 1.2 metri. Dintr-o miscare, fara sa-l atinga. E ca si cum noi am sari un gard de 8-9 metri.
1 pereche ghetute
2 camasute
2 costumase
1 body
1 pijama
sosete
ciorapi de iarna
2-3 biberoane
masinute
pistoale
1 masina cu telecomanda
1 pereche blugi
1 canutza
dulciuri
10 baloane
2 biberoane
2 castronele
1 ham mare (copil dolofan)
1 salopeta de fash
1 stelutza mare luminoasa
Mai e un pic si va veni dimineata aceea in care copiii se uita sub brad si simt ca lumea le apartine. Imi aduc aminte ce entuziast eram eu cand venea Mosul. Il pandeam, dar pana la urma tot adormeam pe fotoliul din sufragerie, iar cand ma trezeam Mosul deja venise, inaltase bradul si lasase cadourile. Sau, cand eram mai mare, cotrobaiam prin dulapuri dupa cadouri. Era foarte frumos.
Si cu atat mai dureros e faptul ca unele mamici vor petrece Craciunul cu copiii lor, singura familie pe care o au, alungate de acasa, fugite pentru ca erau batute, sau pur si simplu pentru ca nu au unde sa puna capul. Sunt ani in care sarbatorile sunt triste si pentru noi, cei care avem cate ceva, chiar daca in jurul nostru sunt zambete. Sa ne inchipuim cat de greu e sa sarbatoresti intr-un asezamant pentru cele care nu au nimic altceva - doar un ghemotoc de carne, de care trebuie sa aiba grija.
La Centrul Maternal Mihail si Gavril se afla cinci astfel de mame. Si cineva s-a gandit sa le ajute - sa le ofere o steluta de Craciun, un brad, o hainuta si o jucarie. Cititi pe blogul Ioanei despre actiunea ei, precum si despre actiunile din anii anteriori. Iar lista cu dorinte se gaseste aici (parola: buline) Poate aveti cativa banuti care pot fi folositi pentru acesti copiluti. Va schimba aceasta activitate fata lumii? E doar o picatura intr-un ocean. Dar in mod cert va schimba o zi in viata unei mame parasite. Si poate viata unui copilas. Care va intelege poate ca celorlalti le pasa, ca nu e aruncat intr-o lume ingrozitoare.
Azi voi merge la Schubert, dar maine o sa ma opresc si eu la un magazin sa cumpar cateva lucrusoare, si sa contribui cu cativa banuti. Poate mai sunt si altii care pot face asta. Luati legatura cu Ioana, ea va poate spune mai bine despre ce mai este nevoie. (Si tineti minte, lumea se schimba incet-incet cand astfel de acte sunt facute de tinerii curati, fara pretentii si fara resurse nelimitate, nu de dragul televiziunilor si al popularitatii). Si poate scrieti si voi pe blogurile voastre. Si, da stiu, sunt milioane de copii chinuiti in tara asta si milioane de mame si tati care se zbat de pe o zi pe alta. Poate fiecare dintre noi va ajuta cate unul dintre acesta. Eu sunt agnostic, dar daca as fi crestin practicant asta as intelege prin pomana, prin milostenie.
Ieri stateam pe balcon si ma gandeam ca cea mai mare problema a mea este ca nu voi apuca sa cunosc cu adevarat toti oamenii pe care mi-as dori sa ii cunosc. E problema de timp, e problema de energie, e problema de disponibilitate. Cert este ca nu voi apuca sa-i cunosc pe toti pe care as dori sa ii cunosc. Si nu ma refer la cele 6 miliarde care sunt acolo, afara, ci mai degraba ca cei cativa zeci de cunoscuti - care nu voi deveni cu adevarat prieteni niciodata, pentru ca nu ne-am pus sufletele pe masa si am preferat sa vorbim despre lucruri care ne leaga superficial, ne cuprind intr-o categorie, nu intr-o specie.
Si ma mai gandeam ca niciodata nu am simtit nevoia sa calatoresc. Foame teribila de a vedea lucruri si locuri. Si mai mult decat atat, niciodata nu am simtit foamea terbila de a consuma anumite tipuri de arta - filme, de exemplu. Stiu si de ce. Pentru ca un film e un artefact colectiv, nu o opera individuala. Iar pe mine ma intereseaza doar oamenii, dar nu in ansamblu, ci doar unul cate unul. Cineva spunea ca nu mai citeste carti, citeste autori, si apoi chiar si mai mult, a incetat sa citeasca autori, si a inceput sa citeasca literaturi. Eu nu cred in colectiv. Cred in inteligenta colectiva a lucrurilor, dar pana la urma a rose is a rose. Adica tot scriitorul e cel care creaza limba, si nu invers. Dovada e ca exista scriitori mediocri si scriitori geniali in toate limbile, si ca afinitatile stilistice sunt dincolo de un areal lingvistic.
Anyway, tot ce voiam sa zic, e ca imi pare rau ca nu pot sa cunosc cu adevarat multe suflete, pe viu. Si atunci ne multumim cu surogatul (in sensul bun, insa) care este literatura. Literatura e despre cunoscut suflete in primul rand, si abia in al doilea despre citit povesti. Si in nici un caz despre actiune sau stiinta.
Discursul e o capodopera de modestie si de curaj. Postul este lucrarea unui sofist - care isi decupeaza niste premize favorabile si se joaca cu sensurile.
Wikipedia nu va inlocui niciodata o carte buna (sa spunem Michel Tournier, bunaoara), asa cum un aspirator nu poate inlocui o glastra cu flori. Instrumental versus suflet. Problema e ca instrumentalul devine din ce in ce mai knowledge-based (voiam sa spun epistemic, dar era si pretentios si inexact - ideea e ca oamenii tind sa munceasca din ce in ce mai mult cu capul, deci tool-urile folosite tin mai mult de cap acum decat de brat - excelul si baza de date au inlocuit sapa si ciocanul) , si tinde sa induca in eroare cu privire la ceea ce e cu adevarat sufletul.
E un discurs superb, cel al doamnei Lessing. E despre singura foame care nu se stinge niciodata cu adevarat, sau cel putin nu ar trebui sa se stinga. Toti muntii sunt acelasi munte, dar niciun om nu este la fel.
Si m-am intors la comentariile din postul de pe techcrunch si m-am bucurat. Credeam ca vor da dreptate autorului. M-am inselat. Oamenii inteleg, totusi, si asta spune ceva. Iata unul care mi-a placut:
come on, in a decade, attention shifted from art, politics, science…, to the possible release date of the iPhone v2 and the Facebook’s PR issues. And this is not just for the geeky readers like the ones like us here, but for the masses.
we know more, for sure, but do the relative quality of what we learn…
and this post is, even though supposed to be read lightly, pretty offensive. And nastily defensive.
Pana la urma sunt si cele doua parti ale vietii mele: cartile/sufletele/omenii si munca/calculatoarele/internetul. Internetul trebuie insa sa inlocuiasca ciocanul, nu cartea. E simplu. Si cartea poate sa fie din hartie, din plastic, din biti sau din raze laser, dar trebuie sa aiba inauntru un suflet cu rabdarea si sfiala de a se povesti de dragul sufletului sau, nu un rezumat instrumental sau o poveste inspirationala sau un discurs laudaros.
1. Tin minte o zi de noiembrie, cred ca era 1999, cand vorbeam cu un prieten despre soarta culturii. Descopeream amandoi internetul. Si eu ii spuneam ca suntem generatia ca va decide cat de multa spiritualitate va fi inglobata in noua civilizatie (postindustriala, informationala, spuneti-i cum vreti). Cat de multe dintree idealurile si aspiratiile umaniste, spirituale, inalte vor face parte din modul comun de existenta. Cu alte cuvinte daca vom dori timp pentru suflete sau vor sacrifica timp pentru cat mai multe cutii. Daca noul mediu pe vremea aceea va sluji idealurilor ganditorilor.
2. Legat de asta ascultam ieri un audiobook despre Cato cel Tanar. Ca inainte sa se sinucida, stoic care intelegea ca nu mai are sens sa zaboveasca in lumea asta daca a pierdut idealul in care credea - Republica romana, a citit Phaidon al lui Platon (despre sufletul nemuritor) si a avut o discutie cu fii sai pe tema asta. De fapt important nu e daca sufletul e nemuritor ci daca alegem sa credem asta si sa ne comportam ca atare (sa-l crestem fara teama ca sacrificam timp pentru nimic, ca fundamental nimic nu ramane)
3. Legat de tot de prima mi-am adus aminte si de Shape of Things to Come si de nemultumirea lui cand a inteles ca cinematograful pe care il vedea ca un mediu de educatie, este pana la urma doar o translatare a balciului in modernitate.
4. Si legat de asta mi-am adus aminte de blogul lui Iliescu si de fascinatia alor mei (mamei, de fapt) fata de faptul ca Nastase pune poze cu Ierusalimul pe blog (adica e si el om, uita mai). Generatia Dallas a intrat pe Internet. Si faza interesanta e ca exista un fel de remanenta care ii transforma si pe cei care nu erau generatia Dallas in generatia Dallas. Asa ma fascina pe vremuri faptul ca la unele petreceri se ajunge la acelasi cantece indiferent de generatie. Poate acolo se afla spiritul national, in ceea ce se transmite de la generatie la generatie informal si general (adica nu prin intermediul scolii, universitatii etc).
5. Si legat de toate intr-un fel, vreau sa va indrept catre sondajul celor de la bookblog cu privire la consumul de cultura. Adica, uite bai nene: presiunea postmodernitatii omoara cultura (fac pariu ca Amazon vine mai multe tigai acum decat carti de filosofie, de sociologie, de psihologie teoretica la un loc), presiunea sociala omora cultura (oamenii nu mai apuca sa mearga la teatru ca vor o masina mai buna si d-aia stau mai mult la munca. Si totusi mai sunt utopici cum era Wells, Cato, Platon si altii ciudati d-astia. Care se lupta sa perforeze o nisa culturala intr-un agregat din ce in ce mai departe de spiritualitate, cum e Internetul.
6. Si apropo de asta, calculatoarele si internetul au fost opera generatiei care a inceput prin a fi hippy. Intrebarea majora este: Cu ce producte va veni generatia care asculta rave, trance, jungle? O banda rulanta mai buna, asa mi se pare mie. O forma mai buna de a optimiza operatiunile repetive, asa imi spune muzica respectiva.
Emi si colegii lui de la Brainient vor sa faca o chestie misto pentru NetCamp (NetCamp e copilul de suflet al lui Cristi Manafu si Dragos Novac - un fel de Le Web / Web 2.0 conference pentru spatiul .ro, cu invitati tari in afara si o sectiune de proiecte destepte.
Blogul Proiectului Secret (nume de cod) deja a inceput si oamenii baga tare - au la momentul de fata ideea de dezvoltat: un meta-motor de cautare pe siturile de imobiliare din .ro. Mi se pare o idee foarte misto.
Singura observatie e ca elementul disruptiv nu ar fi dupa mine integrarea cu google maps/yahoo maps deoarece astea nu au o rezolutie foarte buna pe .ro. Eu m-as focusa pe:
a). push not pull (adica sa imi setez niste criterii si sa primesc oferte pe RSS de exemplu)
b). un fel de analiza statistica (sa zicem ca vreau sa inchiriez 2 camere intr-o zona cum ar fi X,Y,Z si sa mi se spuna ca care e pretul zonei si cum a fost evolutia in timp)
c). dezintermediere (detectare care sunt anunturi de particulari si care de agentii)
Daca aveti alte idei, bagati si voi pe blogul Proiectului Secret.
Am semnat. In sprijinul a ceea ce scrie acolo am sa spun doar cateva cuvinte:
1. O cultura serioasa e de tip long tail, nu de tipul the hit of the summer. Cu alte cuvinte, e esential ca lumea sa aiba acces la diversitate. Iar digitalizarea si apoi deschiderea catre public exact asta fac. Dau posibilitatea celor interesati sa acceseze o diversitate pe care transmisia de tip broadcasting nu o permit.
2. Continutul e scump. Continutul de calitate e scump si rar. Costurile au fost suportate din bani publici. Probabil costurile de digitalizare si de publicare pe internet sunt sub 1% din ceea ce au insemnat realizarea continutului original.
3. Radio-ul public (si televiziunea publica de fapt) trebuie sa aiba ca prim deziderat nu divertismentul si informarea (care sunt supuse perisarii foarte usor si care pot si facute mult mai bine de companii private de media) ci educatia, cultura, crearea exploatarea potentialului national de valoare. Iar materialele realizate in acest scop au (sau ar trebui) o perioada de perimare mult mai lunga. Nu cred ca seratele lui Iosif Sava sau concertele difuzate la Radio s-au depreciat catusi de putin.
Cam am atat am avut de spus: adica daca s-au dat bani multi pentru o singura transmisie candva, ar fi bine sa se mai dea cativa banuti si pentru a digitaliza continutul si a-l face public (mai ales pentru a-l face public, eventual cu o licenta de tip creative commons care sa permita chiar si incorporarea in materiale comerciale - ex: enciclopedii de muzica)
Later update: ca sa apareti pe lista de semnatari trebuie sa confirmati prin click pe emailul primit de la respectivul site.
