Inca una despre scumpul stat si sacra familie

Si alta cretinatate din ciclul statul-stie-cel-mai-bine-pentru-toate-situatiile-si toate-cazurile.

Ar trebui eventual stabilit si un script de dialog intre parintii adoptivi si copil. Si un tabel cu varsta recomandata (plus varsta minima si maxima) la care se face aceasta notificare, in functie de IQ-ul copilului, ai parintilor adoptivi si ai parintilor naturali. Si de disponibilitatea financiara a parintilor adoptivi in raport cu cei naturali. Si fireste, pedepse – nu exista lege daca nu sunt prevazute pedepse pentru cei care o incalca.

De cand a devenit Parlamentul forul care decide cum functioneaza relatiile de familie? Statul trebuie sa stabileasca ce nu se face – infractiunile – nu cum sa ne traim vietile.

Sunt curios de unde atata preocupare pentru familie :) ) in curand, va aparea si legea nu ai voie sa te sinucizi fara aviz de la o comisie formata din psiholog, presedinte de bloc, sectorist, doctor de familie. Sub sanctiunea platii impozitelor (de catre urmasi) pe toata durata estimata a vietii pe care trebuia sa o mai fi trait, conform venitului din ultimii cinci ani si duratei medii de viata la momentul comiterii infractiunii.

avortul, psihologul si Sulfina

Nu sunt pro-avort (adica sunt pro-choice, dar e bine sa ne croim vietile de asa maniera incat sa nu facem alegerile traumatizante, in masura in care acest lucru e posibil), dar genul asta de aberatie/propunere legistiva o arunca in derizoriu pe coana Sulfina Barbu.

Un drept e drept si pentru idioti si pentru inteligenti. Iar daca statul vrea mai putine avorturi sa faca educatie pe termen lung, nu la point of sale, ca sa zic asa. Si sa incerce sa redea speranta (nu ca ar fi obligat la asa ceva, dar e bine sa ai contribuabili mai multi si mai fericiti pe care sa ii mulgi mai bine).

Si daca totusi se doreste implementarea ideii cu psihologul (apropo, pe asta cine il plateste), sa fie trimisi la consiliere si oamenii care cumpara prezervative ca si asa pierdem electorat pretios :) ) Si poate si cumparatorii de reviste de barbati. Si aia care o ard pe net. Ba si aia care iau Libertatea sau Cancan. Sau macar astia sa dea o declaratie pe proprie raspundere ca nu o folosesc in scopuri ce nu cadreaza cu politica de crestere demografica.

PS Mi-am zis ca pe blogul asta nu mai scriu despre chestii curente si aiurea, dar cateodata chiar nu ai cum sa nu o faci.

We Were Out of Our Minds with Joy – David Marusek

O nuvela dintr-o antologie SF tematica numita Nanotech  - evident, despre nanotehnologie. Antologie unde se mai afla doua povestiri foarte-foarte tari: Blood Music a lui Greg Bear si Axiomatic a lui Greg Egan.

We Were Out of Our Minds with Joy  nu e rea, dar schioapata binisor. Cumva lucrurile nu se leaga bine. Foarte bun fundalul – un viitor relativ apropiat (100 de ani) in care nanotehnologia permite tinerete fara batranete si viata fara de moarte. In care o elita tehnocratica face jocurile politice/economice/legislative. In care terorismul si asalturile nanotehnologice sunt continue, iar inteligenta artificiala functioneaza sub forma unor simbioniti cu oamenii (supusi acestora, gestionand insa mult din existenta) si a unui corpus politienesc ubicuu.

Incepe in stilul lui Zelazny din The Graveyard Heart  sau al lui Silverberg din Born with the dead sau Sailing to Byzantium (sau poate, ceva mai nou, al lui Wright din The Golden Age) – fundalul acela tehno-baroc (adica intesat de tehnologie dar la un nivel subiacent, care permite ca lucrurile sa aiba un aer estetic mai somptuos, ce aduce mai mult cu secolul al XVIII – (rococo  sau poate un art nouveau de final de secol XIX?) – decat cu pop-artul/bahausul/minimalismul cu care este asociat viitorul/tehnologia de varf). Apropo de baroc in viitor isi mai aduce aminte cineva de Scrisorile din Arcadia ale lui Crohmalniceanu?

Pe fundalul asta avem the beautiful people, ca la Silverberg – artistul sculptural si inteligent care se bucura de avere, faima publica si pretuire a criticilor in acelasi timp, care creaza ca un zeu si ale carui angoase nu-l sugruma niciodata. Sau politicianul inteligent, sexy, machiavelic insa cu capacitatea de a intelege arta, de a trai viata, de a fi. Cumva imi plac povestile de genul asta – imi aduc aminte de cavalerii albi si printesele copilariei. Pe bune, chiar imi plac.

Apropo de the beautiful people, are Pohl un post pe blogul sau despre Silverberg si sotia sa, care erau din tagma aceasta – culti, sculpturali, inconjurati de lux – si care ii invita la un moment-dat pe sotii Pohl la un  inot nud in piscina – complexandu-i intrucatva prin frumusetea lor fizica.

Dar sa revenim la nuvela. Partea buna e ca incepe foarte bine ca atmosfera. Si creaza repede nevoia de a afla ce urmeaza. Te face sa devii un pic paranoic – ca la PK Dick. Partea proasta e ca se rupe la jumatate. Lucrurile decad iremediabil fara un sens logic. Si personajul principal non-reactioneaza. Te astepti ca tragedia (personajul este exclus de la nemurire – nu spun mai mult) sa genereze ceva. Mai ales intr-un artist. Ganduri profunde, furie nestapanita, poezie, catharsis. Dar, din pacate, asteptarile nu sunt confirmate. (Asa cum asteptarile ca Marusek sa devina una dintre vocile puternice ale inceputului de secol nu au fost confirmate nici ele.) Nuvela se termina pentru ca trebuie sa se termine undeva.

Ca sa parafrazez avertismentul standard in domeniul investiilor bancare, inceputurile bune nu garanteaza finaluri pe masura.  (In paranteza fie spus, cred ca tine si de mestesug – cred ca Silverberg de pilda ar fi salvat fara probleme nuvela asta. Nu trebuia mult ca sa fie o capodopera – un pic de introspectie, un pic de sentiment si un pic de culoare)

 

Fluturarie

Asa mi s-a parut ca scrie pe un chios din acela cu geamuri mari, de dimineata. De fapt era  Florarie.

Apoi m-am intrebat de ce nu se fac cadou fluturi vii, asa cum se fac cadou flori. Si m-am adus aminte de scena vanatorii de licurici din Lacul lui Kawabata cand personajul principal ii face, nestiut, un cadou fetei – o colivie plina cu licurici. Deci se fac cadou. Si de la vanatori de licurici am revenit la vanatorile de fluturi pe care curtea imperiala japoneza la organiza pentru ofiterii superiori americani in timpul ocupatiei, pentru a-i fascina cu eleganta lor, pentru a le da de inteles ca sunt infranti, dar nu inferiori. (Povestea e intr-o carte foarte buna (a luat si Pulitzer, parca) numita Embracing Defeat – o istorie foarte buna a anilor de ocupatie.)

Si cam atat.