Cand eram tanar si traduceam am descoperit ca limba romana nu are un sinonim perfect pentru “farewell”. “Drum bun” ar fi cel mai apropiat, insa “drum bun” nu spune chiar acelasi lucru. “Farewell” nu este nici o promisiune a reintoarcerii, insa nici o respingere a acesteia. Iar urarea contine mai mult decat un drum, contine o calatorie, contine ceea ce se intampla pe drum, contine un avertisment, grija pentru cel care pleaca si in acelasi timp increderea ca drumul va da roade. Sau poate asa mi se pare mie.
In fine, astazi mi-am dat seama ca vara a trecut, a plecat peste 1000 de oceane, si toamna i-a luat locul. Si poate cel mai bine e sa o lasam sa treaca, sa ne bucuram de toamna, de iarna, si apoi de primavara. E un lucru ciudat si vara asta. Nu putem stii daca la anul va fi o alta vara, sau aceasi vara. Sau, si mai dubitativ, daca fiecare zi din ultimele trei luni a facut parte din aceasi vara. Eu tind sa cred ca intotdeuna e aceasi vara. Dar poate ca altii, mai heracliteeni din fire, vor spune ca exista doar zile de vara, momente fixate de noi in calendar, insa nu exista deloc vara ca si concept. Cert este ca vara a trecut. Cert este ca va veni din nou. Si cel mai important este ca trebuie sa ne traim toamnele si iernile cu aceasi placere. Si, la fel de important, sa tinem minte ceva: galben si verde. Farewell.
September 17th, 2007
Citeam postul superb al lui Irene si ma gandeam ca de multe ori o conditie a frumosului estetic este uratul existentei. Fara moartea unui fluture ratacit cineva nu poate sa scrie un post miscator. Sau poate frumusetea estetica si frumusetea existentei nu sunt un joc cu suma zero, desi mie asa mi se pare. Poate exista sanse pentru o frumusete sanatoasa - cum sunt cantatele lui Bach. Dar stie ceva ce era in sufletul lui Bach?
September 17th, 2007
Ieri ma gandeam ce diferita e memoria cand esti copil, fata de acum. Mai mult reminescenta de senzatii decat de de ganduri, intamplari, stari. Acum parca toata viata se poate comprima intr-un film de doua ore. (Rata mare de compresie la adulti, lipsa oricarei forme de compresie a lumii in amintire la copii - bit pe bit.) Mult prea putin, si altceva nimic.
September 17th, 2007
Ieri am fost din nou la concert si am ascultat, printre altele, suita Romeo si Julieta de Prokifiev. Si ma gandeam la o chestie, citind ca a fost reprezentata prima data la Leningrad in 1938, in vremurile de teroare stalinista. Ne place (de fapt poate nu avem incotro) sa simplificam lucrurile. Sa impartim vremurile (vremurile istorice, dar si vremurile personale) in vremuri negre si vremuri luminoase. Si totusi nu e asa de usor in a delimita, mai ales cand sunt traite la prezent. In vreme ce milioane de oameni erau trimisi in gulag, cateva mii s-au strans si au ascultat o capodopera si au fost miscati. Secretari de partid dar si melomani autentici. Cred ca asta e marea problema a avertismentelor distopice, cum ii spuneam cuiva. Tind sa zugraveasca monocolor - sa nu vorbeasca si de frumusetea din ochiul furtunei. De cele mai multe ori, daca nu suntem zdrobiti de furtuna, fiecare dintre noi se afla intr-un ochi subiectiv de linisiste. Cu multumiri si framantari cotidiene, dar prea putin capabili sa discernem zidul de nori, si ploaie si distructie. Asa cum o furnica nu poate vedea un automobil, de pilda.
Abia aposterior putem sa recompunem imaginea unei epoci si sa spunem: da, asta a fost teroarea stalinista sau da asta a fost holocaustul. Si asta face ca tragedia sa fie repetabila.
Si tot legat de lipsa noastra de orizont vizual, ma gandesc ca asa se intampla si in vietile noastre. Abia ulterior putem sa punem eticheta “am trait bine bucata aia” sau “chiar a fost nasol ce s-a intamplat”. Oamenii folosesc fraza “ironia soartei” dar de fapt e doar lipsa unui punct panoramic.
September 16th, 2007
Ca tot veni vorba de Mozart, hai sa scriu ceva si despre generozitate si geniu. Mozart era un om prietenos. Si darnic. Avea prieteni prin toate felurile de instrumentisti si din cauza asta, de fapt din cauza geniului combinat cu darnicia, a scris concerte pentru toate soiurile de instrumente considerate mai mult sau mai putin minore: corn, flaut, harpa, oboi si cate si mai cate. Ii era usor. Poatea sa daruiasca pentru ca putea sa creeze nescremut. Asta e cel mai important la un dar sufletesc - sa fie nescremut. Pentru ca daca vine dupa chinuiri, atunci daruitorul va dori intotdeauna ceva pentru efortul sau. Daca vine din placerea preaplinului, atunci daruirea este atat un cadou pentru cel care primeste, cat si pentru cel care oferta. Nu putem sa daruim cu adevarat decat ceea ce putem scoate la iveala din sufletul nostru. (Stiu, foarte necrestin intr-un sens, dar asa cred eu - cel putin acum)
Mi-am adus aminte, cum indragostit fiind, prin adolescenta am slabit vreo 15 kilograme in mai putin de 40 de zile. Pe bune. Si ca sa ma raportez la Jung care vorbea de Origene si Tertullian, locuri comune pentru unii, cred ca intotdeauna am fost capabil de sacrificiul fizic-material-trupesc, insa niciodata nu am fost dispus la sacrificiul intelectual-sufletesc-de-constiinta. Da stiu, nu sunt un om bun, ca nu as sacrifica ceea ce valorizez cel mai mult, insa asa sunt si sincer sa fiu I’m ok with it. Cand eram mic una dintre povestile mele favorite era “Hainele Imparatului”. Daca e imparatul e gol nu putem sa mimam vestminte bogate. Daca simtim mediocritatea eu cel putin nu o pot vedea ca un alt-fel-de-fiintare, sau ca pe o halta. Asa sunt eu. Si stiu ca de multe ori e aiurea si stiu ca nu e tocmai zen dar cel mai important e sa traim in capete.
A treia chestie: e frumos sa scrii pe private. Scriu mai mult decat de obicei pentru ca nu imi pasa de interpretari. Si da, stiu ca o sa le fac publice la un moment-dat, insa stiu ca nimeni, sau poate aproape nimeni - poate gresesc fata de doi, trei oameni care imi sunt prieteni foarte dragi, nu va citi cu atentie o tona de posturi. Cam toti or sa zica “uite si la asta, cati gargauni are in cap” sau ceva similar.
September 15th, 2007
Ieri ii spuneam cuiva ce apreciez eu la Mozart: puritatea simtirii. Bucuria e bucurie si tristea e tristete si ambele sunt atat de clare, in interiorul structurilor formale de high austrian classic. Sunt vazute rotund ca si cum ar fi desfasurate pe o sfera, si ar exista un ochi care vede si din centrul sferei dar si din fiecare punct exterior sferei. Sa notez aici ca atunci cand eram mic numeam cercurile si sferele - rotunduri. Cineva mi-a zic acum cateva saptamani ca esti zen nu atunci cand nu suferi si nu te bucuri, ci atunci cand suferinta sau bucurinta inceteaza sa iti faca rau. Cam asa si cu Mozart si claritatea lui. Momentul punctiform, dar etern in sinea lui, si this shall pass too.
Ma uitam astazi la taica-miu si vedeam cu cata placere ii place sa dea ordine meseriasilor. Si meseriasii se supun cu placere. Eu sunt mult mai explicativ, de prea multe ori. Si explicatia poate ca dilueaza sensul actiunii. Poate ca oamenii vor mai degraba o cale, decat o poveste.
Si tot ieri ma gandeam la valori de prag. Cand devine ceva rau, malefic, inacceptabil? Sa spunem ca am dori sa eradicam cancerul din lume. Majoritatea ar accepta sacrificiul unui tap ispasitor uman. Dar daca ar fi cunoscutul lor? Dar daca ar fi o mie de oameni? Dar daca am steriliza 100 de milioane? Cam asa si cu comunismul si nazismul. De asta le gasim abjecte. Pentru ca idealurile lor utopice implica anihilarea a mult prea mult - atat in termeni de victime umane, cat si in termeni de rescriere a culturii, civilizatiei, emotiilor. Cam asa si cu vietile noastre - cat sens au sacrificiile? Sau mai degraba unde isi pierd ele sensul?
September 15th, 2007
Azi mi-am adus aminte de povestea aia kikuyu cu oamenii care incearca sa eradice serpii si ii taie cu lopetile (sau cu alte intrumente taioase, naiba stie) in doua, in trei, in patru. Si a doua zi serpii invie, toate bucatile se transforma in cate un sarpe, si kikuyu au o problema inca si mai mare si apeleaza la zeul suprem (Nogai, parca) care vine cu o solutie (ar fi interesant sa imi aduc aminte care o fi asta, dar nu mai tin mine). Anyway, ideea este ca de ce ti-e frica nu scapi oricum niciodata, si intotdeauna vei fi banuit. Ca in povestea aia vietnameza cu pisica si vrajitorul.
Stateam astazi si ma gandeam, de cand am reinceput sa fumez am mai mult timp de ganduri, la concertul ala al lui Mozart pentru flaut si harpa, la Orfeu, la ce discutam cu prietenii de la filosofie cand eram tineri (o discutie de alminteri foarte prozaica asta de care imi aduc aminte, practic vedetele cu vedetele, filozofii cu filozoafele - si dezbateam exemplul sotilor Miroiu, prostii nimic deosebit, dar chiar au fost niste seri foarte placute atunci la Muzeul literaturii romane, cred, in carciuma normal, nu in muzeu). Asadar cred ca ma gandeam la afinitati ca mod de selectie al prietenilor si al perechi, la pierderea din vedere a acestui lucru, la cine sunt eu exact ca sa imi determin afinitatile, ma gandeam la realitate si la supapele din ea, care sunt supapele, introducem viata noastra privata in realitate, ceea ce e nasol pentru ca realitatea e terna, si daca o introducem in realitate singura supapa este drumul spiritual propriu, sau legam viata noastra privata de drumul spiritual. Practic sunt trei mari domenii ale realitatii: domeniul luptei cotidiene pentru existenta, domeniul vietii private si domeniul cautarii personale. Cum le raportam una la cealalta. {As zice ca acest post este prea cheesy pentru gustul meu}
Mai m-am gandit eu la niste chestii dar acum mi s-a vidat capul, aparent. Back to work.
Nope, mi-am adus aminte. Make the most from what you have, asta e esenta a ceea ce trebuie sa facem. La asta ma gandeam. Dar intrebarea ramane: what we have? si pe de alta parte what to make? Oricum macar e important ca exista o relationare.
September 14th, 2007
Lectia despre cub
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
(Nichita Stanescu)
Coltul acela e important, nu? Si totusi lipsa lui e si mai importanta. Pentru ca abia asa putem sa intelegem ca acolo e o idee platoniciana doar un pic ciuntita (dar ce bine ar fi ca vietile noastre sa fie doar un pic ciuntite), si nu un simplu obiect geometric. Si poate d-aia vrem apoi un alt cub, inca si mai perfect, sa ii zdrobim si lui coltul, si sa vrem alt cub inca si mai perfect sau sa ne apucam in cele din urma sa vrem sfere. Sau si mai bine, sa nu mai vrem nimic, doar spatiu pentru privire, si sa primim sfere. Portocale.
September 14th, 2007
Astazi am vazut o masina pe care scria “produse naturale” si m-am gandit ca suntem foarte departe de natura - in sensul de firea lucrurilor - daca am inceput sa scriem care lucruri sunt naturale. In curand o sa scriem “produse existente”. Cviditatea e moarta. Si apoi mi-a venit in cap, nu stiu din ce motiv, dar trebuie sa fi avut un motiv, frica mea de orbire. Doua frici fizice am cu excrescente spirituale. Mi-e frica sa nu imi pierd picioarele. Peripatetismul, mersul inainte, capacitatea de a-ti intoarce privirea in functie de vrere. Si inca si mai mult, mi-e frica sa nu imi pierd vederea. Intotdeauna m-am crezut un om vizual (dar nu in sensul ala al culorilor, aplecat catre filme) ci in sensul fascinatiei pentru ce se intampla - privirea iti da intotdeauna cea mai buna relatare a ceea ce este (fie ca e vorba de fapte de pe strada, fie ca e vorba de litere, fie ca e vorba de rarele momente in care lumea se intoarce in noi si ne influenteaza decisiv). Orbirea ca teama. Uneori ma gandesc ca frica de orbire ma face sa fiu rational (nu vreau sa ma deziluzionez), sa am groaza de minciuna (vreau sa vad lucrurile asa cum sunt), sa fiu uneori paranoic. Sau poate e invers frica de altii, cum scriam ieri, este de fapt radacina. Iar orbirea este doar frica de neputinta in raport cu altii. Oricum nu pot sa vad orbirea borgesian.
Si ca tot am scris “deziluzionez” ma mai gandeam de dimineata (de cand cand am reinceput sa fumez ma gandesc mult dimineata la cai verzi pe pereti) asadar ma gandeam dimineata ca tot ce facem, facem ca sa ne deziluzionam (sa ne scapam de iluzii) - ne fortam sa obtinem ceea ce vrem ca sa nu traim cu visul/deznadejdea ca ar fi mai mult mai bine daca avea obiectul dorintei noastre - si totusi stim in fiecare moment ca nu e asa.
September 14th, 2007
Azi mi-am dat seama ca legea a doua termodinamicii nu functioneaza in ceea ce priveste oamenii. Legea aia cu apa calda si apa rece care dau apa calaie. Oamenii fac fapte rele, apoi fapte bune, insa unele nu le anihileaza pe altele. Suntem un sirag de abjectie si de frumusetele. Macar unii dintre noi.
Tot astazi m-a bufnit rasul dandu-mi seama ca Vali zugravul se deda la Glenfidchul meu de 12 ani. Cred ca nu isi da seama ca nu e tocmai coniacul Unirea. Sau poate gaseste un sens cvasiestetic in aroma de butoi de stejar a single maltului :)) Anyway am vazut ca aproape a terminat sticla din frigider. Trebuie sa ii iau alta si sa i-o las acolo.
Si tot astazi am ascultat un concert frumos de Mozart pentru harpa si flaut. E infricosator sa te gandesti ca asemenea creatii vin dintr-un bulgare de carne si sange. Atunci ce suntem noi? In cele din urma exista doar un creator la o suta de milioane. Restul traim, mancam, facem bani, facem lucruri, facem copii, si daca avem norocul putem sa ne bucuram de creatiile celor cateva zeci, maxim sute care au insemnat cu adevarat ceva.
Si tot astazi mi-am dat seama ca Orfeu e un personaj mediocru. Trebuia sa se intoarca in infern. Si sa cante acolo pana la moarte. Atunci l-ar fi egalat pe Prometeu. Abia atunci ar fi putut alege curat, dincolo de pasionalitate. Poezia adevarata transcede referentul.
September 13th, 2007
Ma gandeam ca exista un fel de inertie a starilor, un fel de intertie a virtutiilor/viciilor, un fel de intertie a obisnuintelor. Si ma gandeam la vorba aia cu pieile de miei tineri si imi ziceam ca explicatia ar fi pentru ca nu au suficienta intertie. Cand esti tanar, sau te porti ca un tanar, iti pierzi din inertia sufletului. E bine, si e fascinant, da, dar cum zicea si Andreea tinzi sa traiesti dupa ceasuri care se invart altfel. Cea mai importanta e pacea sufleteasca - iar pacea sufleteasca se obtine prin aplatizarea varfurilor si a gaurilor, nu prin ocolirea lor. Va trece si azi, chiar daca e o zi rea, chiar daca e o zi buna. Important e sa ai pofta si sa te recuperezi si sa nu te sperii de maine. E un drum serpuit prin padure - trebuie sa ai destul aer in piept ca sa il urci, inca si mai mult ca sa te bucuri de peisaj, si inca si mai mult ca sa poti vorbi cu pofta despre el. The story goes on…
September 13th, 2007
Asta e o aberatie dar tot trebuie sa o spun. Ma uitam acum 3 minute pe balcon si am vazut o masina-platforma + remorca-platforma care cara doua microbuzuri noi: unul negru si unul alb. Si prin cap mi-a trecut imaginea Maicii Domnului din Vladimir (Andrei Rubliev - icoana aia celebra care este unul din simbolurile Rusiei - da’ uite ca dau mai multe detalii decat trebuie pentru ca stiu totusi ca la un moment dat o sa dau drumul si la posturile astea) asadar mi-a trecut imaginea icoanei milosteniei dar cu doi prunci in brate. Ce-ar fi fost ca Iisus sa aiba un frate geaman. Care sa fi devenit tamplar si atat. The fortunate son. Am impresia ca si exista o evanghelie apocrifa care spune asta, naiba stie. Oricum mi s-a parut tare sa vezi masini si sa te gandesti la icoane :))
September 13th, 2007
Stateam astazi, fumam o tigara pe balcon, in timp ce casa mea e santier intr-o parte si depozit in cealalta, si ma gandeam de ce sunt eu agnostic. Ma mai gandisem si acum doua zile la ceva similar insa intr-o alta forma mai extrovertita, mai comunicabila, ca sa citeasca lumea.
Cred ca sunt agnostic pentru a putea crede ce vreau eu sa cred. Cred ca e important sa postulezi lipsa oricarui criteriu de detectare transpersonala (trans e mai tare aici decat inter - nu exista inter, e doar o fictiune, gandurile doar calatoresc de la unul la celalalt, dar nu ne ating decat epiderma fiintei - nu cred ca Buber avea dreptate, dar poate l-am citit cand eram prea crud, de fapt sunt si acum prea crud, imi place cuvantul crud pentru ca spune doua lucruri care de fapt sunt acelasi, bunatatea adevarata vine la momentul coacerii, uite de exemplu d-aia imi place mie de Irene) asadar cred ca e important sa nu postulezi un criteriul de detectare transpersonala a absoluturilor fiecaruia pentru a da posibilitatea fiecaruia sa isi aleaga scopul. Cauzele - da, ele pot fi puse intr-o ordine mai mult sau mai putin haotica si arbitrara, insa scopurile - nu. Traim pentru scopuri. Si da, stiu ca scopurile sunt zadarnice si in acelasi timp stiu ca trebuie sa credem cu dintii stransi in scopurile noastre zadarnice. Sunt agnostic ca sa cred ceea ce aleg sa cred. Sa nu trebuiasca sa imi modelez discursul poetic intern dupa discursurile oficiale. E singurul loc in care putem sa fim noi cu adevarat.
Ma gandeam acum doua zile sa scriu ca sunt agnostic ca sa pot sa cred desi e absurd, tertullian, nu, si ca sunt paranoic uneori ca sa pot lasa garda jos si sa fiu naiv pana la capat. De fapt sunt doua optiuni personale care au acelasi izvor - frica de ceilalti. Nu frica de a spune ceea ce cred, si nici frica de a fi judecat, ci mai degraba frica de a nu fi asimilat, redus. D-aia imi plac mie animalele fabuloase, dragonii, unicornii, chiar si capcaunii si balaurii - simt o afinitate pentru ei, asa cum simt si pentru animalele albe (elefantii albi, lupii albi, samoiezii). Cred ca e greu sa existi si sa ramai alb intr-o lume in care lucrurile sunt variante de gri si de maro. Si mai imi plac animalele albe pentru ca de prea multe ori sunt negru (in sensul ala in care vorbeam cu Cristina in facultate, complicitatea negrilor neintelesi de restul lumii, furia si misericordia aparent intamplatoare, dar care are justificari nu in cauze ci in alegeri dure, crude, facute in interiorul sufletului). E greu sa alegi, sa fii alb, sa fii negru, sa fii tern. Fiecare alegere inseamna o lipsa.
September 13th, 2007
Trecand peste nervii zilei, a fost o zi ok. Adica cel mai important este sa intelegi: 1. deprimarea e naturala; 2. deprimarea are un final 3. intre timp trebuie sa iti vezi cat mai bine de ale tale pentru ca la finalul ei sa te bucuri de viata cat mai bine. Astept sa ninga. Astept sa ninga sa sa ma plimb prin noapte, ningand. Deh, asa sunt eu cliseatic.
Azi am aflat incepe un nou mileniu pentru o parte a lumii: dupa calendarul ethiopian. Mai sunt doar cateva ore din mileniul vechi. Sa le uram un mileniu mai bun. Iar pentru tot felul de religii e inceputul perioadei sfinte: September 12: Ramadan begins at sunset (Islam, 2007); Rosh Hashanah begins at sunset (Judaism, 2007); Second Millennium of the Ethiopian calendar (2007); New Year’s Day in the Coptic calendar (2007). E ok 
Tot astazi mi-am luat de la Cora un set de CD-uri Bach. Si am aflat ca prima piesa de pe discul de aur trimis in spatiu in ‘77 (anul nasterii mele) este concertul brandemburgic numarul 2. Si ca Bach este cel mai bine reprezentat muzician (3 piese). Daca extraterestrii vor gasi vreodata discul or sa isi faca o parere prea buna despre noi (o sa creada ca suntem o rasa rationala care iti extrage bucuria din constructii matematice complexe). Frumoase trompetele din #2, mie insa mi se pare mai bun #3. Mai impunator ca si constructie, si intr-o forma mai intors in sine insusi. De gustibus.
O sa scriu undercover pentru o vreme. Sa scriu exact ce as scrie pentru mine, cel de peste 10-20-30 de ani.
Multumesc, draga jurnalule. Tu nu o sa minti niciodata (aici e o autopersiflare subtila, pe bune). :)) Si sa nu uitam, Heute Ich bine ein Ethiopienisher. :)) Acum o sa ma duc sa ma spal si sa aleg o carte din cele 300 pe care vreau sa le citesc. Bach asta e genial. Mi-ar placea sa fiu dirijor de Bach. Mi se pare ca ar trebui interpretat un pic mai dramatic. Adica stiu ca e corect cum e interpretat dar o tenta mai tragic-martiala ar fi foarte buna pentru vremurile noastre (sau doar pentru spiritul meu).
September 12th, 2007
Am hotarat sa tac pentru o vreme. Heidegger zicea ca tacerea e starea autentica a cuvantului. Ma gandesc ca in ultima vreme am vorbit mult prea mult, si ma simt secatuit si cuvintele mi s-au degradat, vocabule fara noima. Nu mai stiu daca am ce spune. Sau mai degraba nu mai cred ca are sens sa spun ceea ce am de spus. Asadar voi lua o pauza (mai lunga sau mai scurta, sau poate definitiva), iar daca voi simti ca am ceva de spus voi scrie un post privat, doar pentru mine. Sper sa revin.
September 11th, 2007
1. Astazi mi-am adus aminte de legenda aia sufita pe care o citisem in Pendului lui Foucault, cum ca Dumnezeu trebuie sa stea intotdeauna cu ochii asupra lumii si sa invarta morisca Fiintei, pentru ca aceasta sa continue sa existe. Si daca Dumnezeu, dintr-un capriciu, pentru ca nu-l putem banui de neatentie, isi ia ochii pentru o sigura clipita, atunci lumea dispare ca si cum nu ar fi existat niciodata. Iar cand Dumnezeu o recreaza, de la acelasi moment ca si inainte, lumea nu mai este decat imaginea unei imagini unei imaginea, o copie perfecta, dat totusi copie. Poate lumea primara e doar in mintile noastre - unde e ascuns un pic de divinitate.
Poate asa sunt si vietile noastre, pe masura ce trece timpul. Copii facute dupa copii dupa copii. Si poate e mai bine asa. Poate coerenta pe termen lung este ucigatoare. Sau cel putin innebunitore. Poate ritualul cel mai important este sa inventezi noi ritualuri jocuri.
2. Astazi imi voi ridica transa a doua de carti de la domnul Ioanid, furnizorul meu de carti tiparite de de mult. Si dansul a hotarat sa imi ofere un cadou surpriza. Volumul Alfa al lui Nichita Stanescu. Poemele de dragoste ale unui copil trecut un pic de treizeci de ani. Nu am citit niciodata Nichita. Nu am citit niciodata poetii din manual. Intre mine si poezie a fost o relatie mult prea personala pentru a introduce in joc ministerul educatiei. Si totusi, astazi pe seara, voi savura un vin rosu si voi citi elegii. Frumos titlu. Inceputul? Totul?
3. Astazi mi-am uitat incarcatorul laptopului acasa si m-am intors dupa el cu RATB-ul (zicand ca fac mai putin). Si in troleu am vazut o doamna cu o sacosa mare-mare-mare de rosii uratzele. Pentru suc de rosii, pentru bulion, pentru zacusa. Zece kilograme de soare, pentru zilele iernii. Si apoi am mers un pic pe jos pana la mine si am simtit pe drum mirosul dulce-acrisor-piscator-stringent al rosiilor puse la fiert in oalele mari. Si am simtit un pic de invidie.
September 11th, 2007
Cand eram mic, mama imi spunea ca fiecare om are cate o stea care il calauzeste toata viata. Si mi-am ales si eu o stea. Apoi mi-am dat seama ca era de fapt Luceafarul. Nu e nimic hiperionic in asta, e alegerea cea mai fireasca probabil, dat fiind ca e “steaua” care straluceste cel mai tare. Si o vedeam intotdeauna pe geamul dormitorului, acolo unde stateam atunci (sau poate mi se parea mie ca o vad intotdeauna pe geam, dat fiind ca ea ar fi trebuit sa se invarteasca - nu ma pricep deloc la astronomie). Cert e ca o vedeam pe geam cand ma bagam in pat si imi ziceam “tu esti steaua mea” si intr-un fel ma rugam la ea. Si ii povesteam despre mine (privind retrospectiv, nu cred ca povestile mele s-au schimbat prea mult intre timp). Nu stiu cand am incetat acest ritual. A fost o pierdere, oricum.
Mi-am adus aminte in adolescenta de steaua mea si mi s-a parut un semn predeterminat. Dar asa sunt toti adolescentii, nu? Se cred noul Alexandru, noul Iisus, noua Elena din Troia. Cioran avea niste ganduri frumoase despre asta. Si apoi a venit a doua pierdere si uitare. Mi-am dat seama ca nu era nimic fabulos in alegerea mea, ca daca 100 de oameni ar fi pusi sa aleaga o stea, 50 ar fi ales-o pe aceasi, cel putin 50. Si am renegat-o, simtindu-ma atat de mediocru.
Mi-am adus aminte de steaua asta in ultimele zile, si am incercat sa o regasesc. Dar oricat de stralucitoare si de usor reperabila mi se parea in copilarie, astazi nu am putut sa dau de ea. Poate poluarea e de vina, sau poate vederea mea. Se spune ca o stea moare o data cu moartea unui om, nu? Si totusi Marte nu poate sa dispara, indiferent cati de multi am parasi lumea asta, nu? Uneori poetii exagereaza. Platon stia asta prea bine si avea si o solutie la aceasta problema. Dar poate asta e farmecul lor, exagerarea. Uneori frumosul e mincinos.
Nu stiu ce vreau sa spun. Daca steaua aia avea o noima sau nu. Poate atunci, cand eram mic, si intotdeauna am impresia ca am fost mic pana ieri, poate atunci avea o noima pentru mine. Poate si acum, insa mi-e frica sa recunosc si sa ma arat patetic/vulnerabil/pueril. Chiar nu stiu. Acum stau cu fundul pe gresia din bucatarie - intotdeauna mi-a placut racoarea gresiei, de cand eram mic, v-am spus eu ca sunt un caine samoied care cauta frigul - si fumez o tigara si ma gandesc ca poate nu conteaza decat stelele cazatoare. Poate conteaza doar momentul evanescent, care se stinge in el insusi. Poate stelele adevarate sunt, cum spuneau misticii, doar gauri in firmament care arata un pic din sfera de foc a ceea ce este dincolo. Atat cat sa ne fascineze, insa nu atat de mult cat sa ne reveleze vreun adevar absolut (cert?).
Anyway In orice caz, ma bucur ca la un moment in viata mi-am ales o stea. Chiar daca mi s-a spus mai apoi c-ar fi de fapt o planeta de mazga si gheata, si nu un glob de foc, chiar daca era aleasa de prea multi, chiar daca acum nu o mai pot vedea atat de clar.
September 10th, 2007
Mi-am adus aminte de melodia asta. Si de momentul in care doctor Green moare, in ER.
Some day I’ll wish upon a star
And wake up where the clouds are far behind me
Where troubles melt like lemondrops
Away above the chimney tops
That’s where you’ll find me.
PS: De astazi imi voi executa si eu obligatiile asumate in cadrul campaniei de Blogvertising initiate de Ionut Oprea. Banutii din campanie (300 milioane lei vechi au ajuns la Cercetasii Romaniei). Va asigur ca: 1. niciodata nu voi incerca sa monetizez blogul asta in interes personal - dar voi participa la campanii unde banii sprijina o cauza nobila si non-profit ; 2. recenziile la serviciile marketonline.ro or sa fie pe bune - adica chiar o sa comand si o sa descriu exact cum a decurs procesul ; 3. daca cineva are ceva de comentat la adresa serviciilor advertiserului, este invitatul meu sa o faca - comentariile sunt la liber
Asadar linkul zilei este Cuptor cu Microunde.
September 10th, 2007
Imi place sa privesc avioanele noaptea. Am perspectiva libera pana la Otopeni (sau Baneasa). Imi place sa ma gandesc ca in avioanele alea sunt oameni obositi, si e aproape unu noaptea, si multora le este somn si vor sa ajunga acasa, sa se intinda in paturile lor confortabile, in cearsafurile lor proaspete si sa doarma. Si unora le e frica de aterizare gandindu-se ca e noapte si e mai greu, si altii sunt atat de extenuati incat nu le mai pasa de nimic, nici macar de frica (asa eram eu cand cand am venit din Japonia, dupa aproape 24 de ore de zbor si escale), si avionul se apropie incet de pista, se aliniaza cu ea, paralel cu balizele de semnalizare, si in avion se face complet liniste, si avionul atinge pamantul, se trag franele alea aeriene si avionul se opreste. Oamenii zic uuuff, am scapat si de data asta, acum trebuie sa ne luam bagajele, sa speram ca nu s-au pierdut, stewardesele si pilotii o vad ca o rutina, a zecea aterizare pe saptamana in curs, toata lumea iese din avion, pasagerii dupa bagaje si apoi la rudele si prietenii care au venit sa ii ia, cei mai singuratici iau un taxi, pilotii pleaca si ei. Sunt acasa.
E asa frumos sentimentul de acasa. Ne gandim la Ulisse care a trecut prin o suta de primejdii, insa il vedem in primul rand ca omul care s-a intors acasa. Tatal si sotul. Cel intors la fiul sau, la sotia sa. Abia atunci este fericit. Mi-l inchipui spargand lemne prin curte, caci are o tara mica unde si regele munceste, si razand sanatos, din fundul inimii.
Poetii spun ca nu te mai poti intoarce acasa niciodata. Si totusi in fiecare noapte, mii sau zeci de mii de oameni, naiba stie, coboara din avioane, dupa ce au zburat peste mai multe mari decat Ulisse in douazeci de ani, peste mai multe deserturi decat Moise, si se intorc acasa.
September 10th, 2007
Valsul lui Ravel a fost superb (astazi la Festivalul Enescu). Pe cuvant - a fost genial. O piesa superba despre nasterea, creativitatea, fastul, decadenta si agonia La Belle Epoque. Un melanj de pompa, nostalgie, nebunie si finalmente distructie.
Later edit: Uite si o varianta cu Bernstein, in care acesta transpira la greu. Asa se fac lucrurile bune.
September 9th, 2007
Ma gandeam de dimineata la cuvantul “repetitie”. Inseamna doua lucruri distincte, pregatirea in vederea a ceva mult mai important, dar si reluarea a ceva ce a fost deja. Intr-un fel cele doua sensuri sunt contradictorii. Unul proiecteaza in viitor, in vreme ce celalalt se intoarce in trecut. Intr-un fel, traim toata viata intre cele doua sensuri. Repetitie. Si faza este ca nu stim cand folosim primul sens si cand il folosim pe al doilea. Cand vedem ce a fost ca pe ceva care merita trait din nou, sau cand vedem ceea ce a fost ca pe o treapta. Suntem ca niste arcasi, pare-mi-se. Reluam in continuu aceleasi tinte, sperand sa dam de tinta absoluta.
Cand eram mai tanar sfarseam darile de seama, ce am mai facut in ultima vreme, cu fraza “si in rest nimic”. Intotdeauna facem “si in rest nimic”. Si nici macar nu putem sa identificam ce am vrea sa facem, pentru ce facem repetitiile.
Ma gandeam ieri la concertul lui Grieg, care avea doua motive obsedante (cateva note clare, dinstincte si identificate prin toata tesatura complexa, asta e muzica buna), asadar ma gandeam la ce zicea cineva despre muzica classica, ca daca e bun si important un motiv se repeta de cel putin doua ori. Si ma mai gandeam la Kurosawa, care avea ca filosofie musical-estetica in coloanele sonore din filmele lui ca trebuie sa incepi prin cateva note frante, doar un inceput distorsionat de melodie, si pe masura ce trama se desfasoara, sa clarifici melodia, sa o repeti, sa o continui cu alte cateva note, sa adaugi alte instrumente care sa dea profunzime motivului, sa il reiei creativ, dar sa te intorci intotdeauna.
Ma gandesc astazi ca poate asa sunt vietiile noastre. Poate coerenta e data de notele alea putine pe care alegem sa le repetam, sa le pregatim pentru ceva mai mare decat viata insasi, sa le exploram in diferite forme si le folosim intotdeauna ca referential si busola.
Acum mi se pare ca am un mic moment de claritate si inteleg ca trebuie sa repetam ceea ce conteaza (da, stiu e greu sa determini ce conteaza, dar cum spunea si Gandalf, when in doubt follow your nose, if it stinks is bad). Si, inca si mai important, de ce e important sa alegem sa nu repetam ceea ce e urat, prost, superficial si mediocru. Si nu din motive de pierdere de timp, nici macar asta nu e cea mai mare pierdere, ci mai degraba din ratiuni de eliminare a repetitiei - repetitia valideaza, si transforma o secventa in motiv - motivul vietii noastre (as putea sa scriu si despre cele doua sensuri ale cuvantului motiv - reson d’etre si bucatica hologramatica care concentreaza totul).
September 9th, 2007
A fost o zi lunga astazi si daca nu as fi asa cum sunt (adica sucit) ar trebui sa spun ca nasoala. Dar nu, a fost o zi foarte tare:
- am fost ciocnit din spate de un domn cu Passat nou (doua accidente in doua saptamani de cand o luase, exact in acelasi punct, clare probleme de estimare spatio-temporale). Doar zgariat destul de frumos pe bara. E ok
- am fost amenintat de o doamna care se baga in fata la Selgros (si pe care eu ca un om rau ce sunt nu am lasat-o - fusese a doua bagare, pana la mine cei sapte domni din spatele meu nu spusesera nici car-nici-mar), asadar doamna mahalagioaica a inceput sa ma balacareasca si sa ma ameninte ca are un jip in parcare si o sa ma pocneasca cu el. Eu am zis ca poate sa aiba si tanc ca tot nu o las. Si i-am urat un calduros “Sa-ti traiasca jipul”. La care publicul a inceput si el sa aplaude, desi pana atunci tacusera chitic. Poate culoare tenului doamnei era de vina. Anyway, la observatia spusa de un co-codean ca astia nu se mai invata nici in 20 de ani, parerea mea este ca am putea sa-i dezvatam pe nesimtiti cam in sase luni daca toti ar sta in linie.
- a trebuit sa eliberez un coleg sechestrat la birou (portarii inchisesera usa de jos si plecasera acasa)
- am fost la concertul Filarmonicii din Oslo. Foarte tare, mai ales Grieg (un pic cam rece/tehnic pianistul, parca), misto si ultima parte din Sibelius; maine merg din nou: Stravinsky/Ravel/Bartok/Enescu - meserie frate. Am, facut pariu cu Ioana, ca or sa bage Trandafir de la Moldova la bis. Am pierdut. Strategia era insa buna. Au pus niste Peer Gynt - tot sa-i favorizeze pe ai lor, si norvegienii astia.
- mi-am luat cartulii (Memoriile lui Eliade, plus romanul cu visurile al lui Kadare), film (Viata lui Klimt cu Malkovitch), 3 CD-uri cu muzica clasica (Brahms, Beethoven si Mozart - la fabulosul pret de 4 RON/bucata)
- am baut la Turabo o cafea naspa (adica la ei Ice Coffe inseamna o cafea amara normala - expresso - in care se arunca o lingura de inghetata) si am mancat o salata buna (gorgonzola cu prosciuto - un pic cam putina gorgonzola, dar altminteri foarte ok)
Cam astea au fost.
September 8th, 2007
Faza buna la scrisul de posturi mai mult sau mai putin triste e ca poate vine cineva si iti zice “Bai frate, da’ tu umor nu stii sa bagi? Pune una mai vesela” Si tu ii zici “Bai, sa stii ca ai dreptate. Da’ nu mai stiu pe unde am lasat cutia cu umor. Nu o iau tot timpul la mine. Ca nu prea am ce face cu ea. Imi iau 2 telefoane, imi iau laptopul, un ipod, memory stick, incarcatoare, bani, acte, vreo doua-trei carti de citit ca poate, cine stie, ramai sechestrat la munca, imi iau betisoare japoneze, cablaraie, dar cutia de umor o las acasa. Nu ca ar fi prea grea, dar stiu ca nu am nevoie de ea. Si asa ajunge cutia din ghiozdan pe masa, si apoi de pe masa in fundul unui sertar laolalta cu alte chestii pe care nu te induri sa le arunci.” Si te mai uiti un pic la omul din fata ta, si vhooooo (adica o onomatopee care arata venirea cu viteza a unui corp prin aer) deci vhooooooo iti vine o idee nerusinata. Maybe you can pull the trick on the innocent bystander. So “Auzi tu, stii ceva? Uite pana dau de cutia aia, nu scrii tu ceva pe blogul meu? Blogger invitat se numeste institutia asta si reprezinta un semn fe mare pretuire, cam asa ca o legiune de onoare virtuala. Ca da, mai schimba lumea the daily shit.” Si apoi, ca sa intinzi coarda si mai mult ca nu ai ce pierde, mai adaugi nonsalant “Si dai si tu o bere ca sa fie tot tacamul complet”.
So ladies and gentlemen: Aura :)) (aplauze)
—————————-
May I take your order please?Yes! I take one life please!
Am la servici un tip cu care nu am tangente in afara de faptul ca ne salutam din cind in cind iar vinerea trecem unul pe linga altul si unul din noi spune cu zimbetul pe buze “ E vineri azi!”. De fiecare data ramin cu aceeasi uimire de cit de repede trece timpul. Saptaminile zboara!! Lunile, anii…Am vazut nu demult la tv un documentar despre printesa Diana, s-au implint 10 ani de la moarte ei. Zece ani!! Ce am facut eu in timpul asta? Miine, poimiine se implinesc 6 ani de la 9/11. Parca ieri a fost! Mmmmda! Life is a bitch and then you die! Ma gindeam cum ne-am consuma zilele daca:
1. Cind esti de exemplu de 11-12 ani vine cineva si-ti spune ca o sa traiesti cam pina la 90 de ani si pe urma in loc sa mori viata ta se repeta exact in acelasi mod dar in sens invers. Cum ne-am petrece viata cind am stii ca fiecare traire o sa fie dubbla? Ne-am mai petrece timpul cu nimicuri? Ne-am mai consuma pentru aceleasi lucruri? Am cauta sa zimbim mai mult si sa mergem desculti in iarba? Am inota mai des in valuri? Ne-am ajuta mai mult parintii? Am lupta mai mult pentru iubire? Am plinge mai putin? Ne-am alege partenerii sau prietenii mai greu? Pentru cite nopti de iubire am lupta? Cita energie am pune in ura?
2. Asa batrinel fiind pe patul mortii ar aparea Dumnezeu si ti-ar spune:” Vino cu mine!Avem putina treaba.“ Ajungi intr-o camera luminoasa plina de ingerasi draguti care se pare ca iau persoana dupa persona si fac vizita medicala. Te asezi si tu frumos la coada si astepti sa-ti vina rindul. Cind ajungi in fata esti pus sa tragi aer in piept si sa sufli cit poti de tare intr-o fiola pe care scrie SUFLET. Cu ultimele tala puteri sufli si te scuzi ca nu poti mai tare, ca nu mai ai putere, bla, bla, bla. Dar ingerasii te linistesc si-ti spun ca nu conteaza puterea si ca fiola se coloreaza foarte usor in functie de cit de bun ai fost in viata. Ingerasii fac cerc in jurul fiolei, vorbesc sosotind, se agita si pina la urma se pare ca vin de comun acord. Unul din ei se prezinta cu fiola la Dumenzeu si esti chemat in biroul lui:
Dumnezeu: Am o veste pentru tine!
Tu (putin urlind): Ce zici?! Vorbeste mai tare taica ca nu mai aud asa bine!
Dumnezeu (putin urlind): Am o veste pentru tine! Nu e timpul sa mori! Viata ta o sa se repete in sens invers. Stai, stai!! Nu trebuie sa faci panica!! Am aici citeva cutiute cu somnifere. Cantitetea de somnifere pe care o primesti en in functie de cularea fiolei. A ta a fost ok si deci poti pleca inapoi cu o cantitate buna de cutiute. Somniferele astea sunt pe culori: somnifere galbene pentru zilele care nu merita traite, somnifere albastre pentru zilele in care ti-a fost frica, somnifere maro pentru zilele cind ai suferit din dragoste, somnifere verzi pentru zilele in care ai fost bolnav; somnifere tic-tac care au efect de scurta durata, cam asa 5 minute, pentru mici momente care nu vrei sa se repete si ultimele somnifere Change cu care poti schimba ziua cu alta persona. Pesoana trebuie sa o alegi acum si poate sa fie si de sex opus. Asta daca esti curios si ai ramas fara raspunsuri la intrebari despre cum functioneaza sexul opus. Cred ca o sa-ti ajunga asa cam pina la virsta de 15 ani. Dar te asigur eu ca de la 15 ani in jos nu mai nevoie de ele. De obicei partea aia e destul de roz la multa lume.
Tu (cu o mina speriata/neincrezatore): Si daca ramin fara asa pe la 40 de ani? Pot sa vin sa mai iau?
Dumnezeu: Din pacate nu.
Si te asezi incet pe un norisor cu un ingeras la volan si zbori pina acasa unde-ti incepi viata ta in sens invers. Acum intrebarea este cite zile din viata alegi sa dormi? Peste cite momente preferi sa treci fara sa fi constient? E culmea sa astepti de exemplu o noapte de dragoste din decembrie anul X si sa fi convins ca si cealalta persona asteapta cu aceeasi nerabdare si in cele din urma sa te trezesti ca nu vine. Sa suni acasa la ea si un glas sa-ti spuna: ”Doarme! A luat un somnifer galben!”. Sau sa traiesti ani de zile cu un tata care bea si cu o mama care doarme asa cam de 5 ani. Sa vezi la un moment dat cind tatal bea din ce in ce mai putin ca mama se trezeste si totul e normal cum era odata…Cite somnifere tic-tac am lua? Sunt atitea cuvinte dureroase care se pot spune in 5 minute! Poate cel mai mult folosite ar fi somniferele Change. Poate nu conteaza ca ziua in care schimbam viata cu persona X e o zi buna sau o zi proasta. Cred ca nu mai conteaza! E ceva nou si poate asta e cel mai bine…
Timpul zboara! E pacat ca de cele mai multe ori nu suntem constienti ca viata e doar UNA. Traim de parca miine asa pe la prinz putem sa mergem la Dumnezeu la Drive-In si sa spunem:
Dumnezeu: May I take your order please?
Tu: Yes! I take one life please!
September 7th, 2007
Pentru nimic in lume
O sa asociez cartea asta cu Hurt, pentru toata viata. Stau aici, si e aproape unu noaptea si imi dau seama ca as putea sa sa scriu despre volumasul asta in ambele feluri posibile: volumasul de povestiri al unei cocote filosofale care incearca sa atinga eternitatea, sau volumasul unei persoane care a cunoscut un geniu si care prin cunoastere si-a pierdut inocenta, sau cel putin ingenuitatea.Am citit doua volume dedicate amorului in ultima perioada, poeziile lui Bukowski si scrisorile amoroase de batranete ale lui Cioran. Si, lucru ciudat, ambele volume seamana. Sau poate nu e deloc lucru ciudat. Confucius-like, cum spuneam intr-un post anterior. Seamana insa si la un nivel mai profund. Refuzul credintei. Credinta e o chestie foarte ciudata, tinde sa se autointretina. Autorecursiva. Credinta e baroca, se o resfrange in ea insasi si se autogenereaza. Asa functioneaza credinta.
Sa revenim la volumasul nostru, pentru ca pana la urma e doar un volumas. Teza generala este ea voia nouos, el voia eros. El era masculul refuzat, ea era invatacica dornica de contactul spiritual cu maestrul, noi simpatizam el, el a pierdut, vai-vai.
Nu cred in solutii simple, astea sunt apanajul zeilor, iar zeii nu exista, prin urmare nu exista solutii simple cand vine vorba de spirit. El, Hyperion voia sa se valideze ca animal pe moarte, vorba lui Roth, ea femeia voia sa se descopere atat ca obiect cat si ca subiect spiritual, in the process everybody loss. Mi-au placut intotdeauna strategiile fatale, vorba lui Baurdrillard (dracu’ stie cum se scrie corect), adica fazele alea in care o data jocul pornit totul se duce in jos pentru tot participantii. Si nu minimalizarea pierderii m-a fascinat, asta e treaba contabiliceasca, ci mai degraba consecintele post-apocaliptice. Ce se intampla dupa razboiul atomic. Cum se supravietuieste atunci. Cioran pierde, insa castiga prin faptul ca pozitional se afla mai bine - isi scrisese opera. Friedegard pierde pentru ca intelege ca vezi bai batman nu totul se reduce la coapse. Cioran moare. Consoarta lui se sinucide. Friedegard supravietuieste cancerului si publica. Analiza tranzactionala, parintele castiga intotdeauna, chiar daca cedeaza tura.
O putem citi ca pe povestea unei fufe cu o spoiala (de fapt mai mult decat o spoiala, hai sa nu fim rautacios gratuit) de cultura. Sau ca povestea monstrului care consuma tanara. Da, stiu ar trebui sa favorizam lectura Cioran sufera, Cioran moare implinit, pentru ca roman de-al nostru. Dar hei, lucrurile sunt un un pic mai complexe. Cioran oricum murea, bine ca i s-a ivit ocazia sa scrie scrisori si sa umfle notele de telefon scriindu-i amantei sale spirituale, cel putin. Cioran avea nevoie de contradictorialitatea asta pentru biografie. El nu pierde nimic.
Ea (Friedegard) pierde ceva? Nimic din ce nu ar fi avut. Ea scrie o poveste despre el pana la urma. Nobody gives a fuck about Friedgard. Pana la urma e chiar o fufa, grupie, Jungfrau, spune-ti cum vreti. Povestea era menita sa fie scrisa. Cioran trebuia sa se autonege, trebuia sa il simtim ca uman. Altfel ar fi fost doar un animal fara dorintele. El se autorealizeaza prin povestea asta. Ea? Acum o avea vreo saizeci de ani, mananca pensia staului german, are grija de nepotii fiului Leontin si se gandeste ca la un moment-dat in viata ei, cand avea tzatze, a fost curtata de un spirit care oricum nu murea dupa cunoasterea ei in ceea ce priveste muzica lui Schuman, desi era al naibii de politicos. Mortii castiga intotdeauna, e lectia buna. Si mai e una. Nu exista scurtaturi. Nimeni nu il iubeste pe Cioran pentru scrisorile lui de batran dat in mintea adolescentilor. Il iubim pentru Tratat de descompunere (chiar ar trebui sa-l recitesc, nu cred ca lectura de 16-17 ani este suficienta). Si hei, ca tot am folosit vocabula asta intr-o luna discutie azi,multumesc mai, pana la urma castiga who delivers. Si Cioran a livrat. Chiar si atunci cand a suferit a momentry lapse of reason. Ne pasa de reason? De motiv, de ratiune? Doar ca sa il conturam mai bine. Conteaza pana la urma nu cine joaca jocul, ci cine ramane adevarat cu el insasi. Friedergard isi pierde din naivitatea sa de femeiusca care ii trimite lui Cioran o fotografie cu ea insasi, in a doua scrisoare, fara sa i se ceara. Cioran isi continua marsul Johny Walker-like (mama, ce imi place reclama aia cu Baggio, conteaza sa te intorci si sa executi corect de data asta). Si hei, nu e o recenzie, e o confesiune spovedanie. Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.
September 7th, 2007
asa merg lucrurile
September 6th, 2007
Next Posts
Previous Posts
