Povestea calaului

Ora 3

Ma scol singur, mult inainte de rasarit, ca de obicei. De fiecare data e la fel. Parca plec in tabara. Parca exista ceva care ma forteaza sa incep ziua cat mai devreme. Sa nu pierd ocazia. Uneori nici nu mai tin minte exact ce anume ma impinge de la spate, dar simt ca trebuie sa ma grabesc Dureaza cateva minute. E ceva interesant, ceva rar, sunt cadourile de Craciun care trebuie descoperite, o plimbare la zoo de mult promisa? Si apoi imi aduc aminte. Ma loveste. O noua excutie.

Intotdeaua imi este teama ca o voi pierde.  Ca voi intarzia, de fapt. Nu am cum sa o pierd, asa cum o mireasa nu are cu sa imi piarda propria nunta, sau un mort propria inmormantare. Nu am intarziat niciodata; de fapt toti se mira cand ma vad cu cel putin o ora inainte – citind meticulous rapoartele, intrand in retea pentru a intelege din situatia victimei, incercand sa ii deslusesc motivele daca am suficiente informatii.

Inainte temerile astea aveau o logica. Executiile se tineau imediat dupa rasarit – la sase in zilelele verii, ceva mai tarziu iarna. De fapt, ce m-a izbit intotdeauna e ca niciodata nu se executa prea multi in zilele de iarna. Decat in anii de teroare, cand se proceseaza politicii. Atunci nici vremea rea nu-i poate salva. Uneori imi zic ca e mai bine asa – e mai bine sa fi executat intr-o zi geroasa si intunecata, decat intr-o dimineata frumoasa de primavara.

Acum insa procedura s-a schimbat. Lumea trebuie sa poata participa la slujba fara a fi ravasiti de cele vazute. Daca ma intrebati pe mine, chestia asta mi se pare complet neumana. Inainte temnicierul il dadea seara celui ce avea sa fie executat o cana de vin dulce cu scortisoara, tratata cu somnifere, iar cand il sculau, buimac, acesta d-abia ca de dumirea un pic pana sa se termine.  Acum insa are toata ziua la dispozitie. Unii isi fac sperante, altii se lasa cuprinsi de disperarere, ceasul ticaie, ei isi amintesc, de viata lor, de ce lasa in urma, de lucruri nerealizate. Stim asta pentru ca vedem din ce in ce mai multe victime ravasite, care nu se pot aduna cand sunt aduse la esafod. Unii spun ca a crescut mult numarul de executati care, cu cateva ore inainte de executie, incep sa isi tradeze companionii, complicii, prietenii.  Fara sa intrebe nimeni, fara sa inteleaga ca deja sunt morti.

Poate asta este si motivul pentru care au mutat ora executiei, cine poate stii?

Imi fac un ceai – verde, fara zahar  — si imi deschid o conserva de ton. Am colegii care spun ca in diminetile astea e bine sa mananci mult (English breakfast)  ca sa ai forta si sa nu il chinui pe cel executat. Personal, cred ca e mai bine sa manaci doar atat cat mintea sa iti fie alerta. Sa poti alege cum trebuie.

Executat – asta e cuvantul. Nu criminal, nu victima. Legea a decis ca respectivul om sa fie executat. La noi vine pentru procesare. Nu noi i-am adus acolo. Uneori sunt cei care ii vedem la televizor (criminali periculosi urati de toata lumea), alteori nu ii cunoastem (primim dosarele, aceleasi crime abominabile, insa fara sa fi aparut in presa, nu se stie de ce). Iar din cand in cand primim doar cateva date pentru a face fata executiei “Fara nume, Femeie, 34 de ani, atractiva” si o scurta descriere a crimelor de care se face vinovata. De fapt, am observat ca aproape intotdeauna pun “atractiva” daca varsta este pana in 50 de ani, chiar daca nu este atat de evident. Le e frica de sentimentele noastre. Se gandesc poate ca nu pierd nimic daca ne avertizeaza in directia asta.

Cat priveste descrierea, cu noi sunt intodeauna sinceri, chiar si in cazul executiilor politice. Sau cel putin asa spun.

Si mai sunt executiile cu cagula. Adica acelea in care si cei executati au capul acoperit. Fireste, nu le stim nici macar numele. Ne intrebam cu totii daca sunt rude cu noi, sau prieteni, sau poate alti membri ai bransei noastre, sau poate personaje politice prea populare care au cazut in dizgratia Celor Zece.

Inainte de o executie imi place sa merg in piata. Sa cumpar legume. Sa ma targuiesc. Sa aud tiganci care iti lauda florile, sa ma uit la piata de peste, sa vad coltul momelilor pescaresti. Sa simt vacarmul, sa vad cum se misca oamenii, aparent fara nici o noima. Viata. Nu ma deranjeaza sa trec si prin hala macelarilor. Nu simt nici o afinitate cu ei. Nu mi se par nici excitante, nici scarboase carcasele macelarite.  Poate imi face un pic greata mirosul de sange, dar nu mai mult decat in copilarie, cand foloseam manusi chirurgicale de latex ca sa imi prepar o friptura. Eram un mancacios. Imi placea mirosul de friptura, insa uram atingerea carnii crude. Si mai ales mirosul de sange. La fel si acum.

Imi pun ipodul la urechi si pornesc catre piata. E la doar o statie distanta asa ca o iau pe jos. In unele zile tind sa ma autopersiflez si sa imi pun playlistul special: “Killing me softly”, “In the deathcar” ,  “The killers”. Uneori sunt mult mai frivol – si imi pun in continuu “Banana Song” – come mister tallyman.

In altele zile ascult Bach. E linistitor. Nu stiu de ce ne place multora din bransa noastra. Spune poate ceea ce stim cu totii: aceasta e viata, construita ca o catedrala, dupa niste reguli absolute si inefabile in frumusetea lor, iar oamenii sunt incapabili  de a percepe totul. Noi trebuie sa primim acest edificiu arhitectual plin de sens si sa ne bucuram atat cat putem.

La naiba, nu am chef azi de profunzime. Aleg ceva mai soft. Sunt ceea ce spun ca sunt si aleg sa fiu teatral azi.

At your age you’re still joking
It ain’t time yet for the choking
So now we can see the movie and see each other truly
In the death car, we’re alive

Ora 5

Si apoi alegem. Fara remuscari. Fraza asta imi suna intotdeauna in cap, ca si cum ar rostita de un imparat galben. So we choose. Daca nu ni s-ar parea ca putem alege, ca am facut doar ceea ce a dorit vreo conjuratie secreta, ceea ce suntem siliti sa facem, viata ar fi insuportabila.

Alegem si traim cu consecintele alegerii. Fireste, nu este tocmai usor sa conciliem asta cu istoria personala, dar asta merg lucrurile, nu?

Imi aduc aminte atat de viu ziua in care s-au anuntat rezultatele promotiei noastre. Aveam noua ani, tocmai terminasem clasa a III-a si luasem premiul intai. Cu coronita. Am poza si acum. Un copil plinut, negricios, cu ochi melancolici. Cu doar catea ore inainte de momentul hotarator. De clipa anuntarii rezultatelor sortilor. Loteria anuala.

Parintii nu mi-au spus de la inceput. Eram prea mic, credeau ei. Nu stiau cum aveam sa primesc asta. Ei insisi primisera la sorti - fusesera unul dintre primii ani ai loteriei - meserii  frumoase, care pareau ca erau croite pentru ei. Ii vedeam suparati, mama plangand din cand in cand pe ascuns. Au zis sa ma mai lase o vara – ultima vacanta in care nu trebuia sa ma gandesc la cursul vietii mele.

A doua zi insa copii au inceput sa vorbeasca. Prima data, au inceput sa se laude. Eu voi fi doctor. Sortii au decis sa fiu diplomat. Apoi si ceilalti. Copilul unui general care urma sa ajunga imblanzitor de serpi in provincia de nord-est. Fiul unui violonist reputatat, solistul adulat de publicul din capitala, care fusese ales sa fie pompier. Sau cel mai bun prieten al meu din vremea aceea, pentru care se decisese sa fie fotograf de nunti. Chiar asa, din cand in cand ma gandesc la el si ma intreb de ce nu l-am mai vazut niciodata dupa terminarea claselor primare. Poate pentru ca nu merg niciodata la nunti. Toti pareau sa fie multumiti cu ceea ce aveau sa fie, de fapt fiecare se lauda ca profesia lui e cea mai tare.

Pe mine ma intrebau prietenii, care sunt sortii tai, hai spune-ne, noi ti-am zis, dar eu nu aveam ce sa le zic. Incepusera sa vina cu diverse povesti – poate ai fost ales sa fii spion. Sau poate ai fost ales sa fi cadavrul viu. Sa ti se recolteze organele treptat pentru nevoile Celor Zece.

Parintii nu voiau sa imi spuna. Incercau sa ocoleasca subiectul de fiecare data cand incepeam. Timp de mai mult de o luna. Pana intr-o zi, cand tata a venit mai devreme de la munca si m-au chemat acasa de la joaca. Stateau amandoi, unul langa altul. Si mi-au spus pe ocolite. “Fiule, vei fi ajutor al justiei. Vei duce la indeplinare hotararile consililor de judecata.” A durat ceva pana sa aflu ca urma sa fiu calau.

Calau – cand auzi cuvantul te gandesti la o bruta lipsita de suflet, masiva, care gaseste placere in decapitarea si torturarea oamenilor.

Calau – loteria a ales sa fiu calau.

Apoi eu am ales sa fiu calau.

Cum se impaca una cu cealalta? Nu stiu, dar stiu ca sortii au ales, iar apoi eu am ales. Doua decizii necoplanare. Una nu o anuleaza pe cealalta.

In afara de anuntul acela de la noua ani, nu am fost fortat cu nimic. Pur si simplu a fost decizia mea. E ciudat cand spun asta, stiu. Cum am ales sa fiu ceea ce sortii au ales ce urmau sa fiu? Asa a fost insa. Cand se vorbea de anatomia omului am inceput sa fiu mai atent la scoala – stiam ca nu trebuia sa ii chinui pe cei care urma sa ii execut. Am inceput sa practic sporturi grele – faceam canotaj pentru a-mi fortifica bratele.  Stiam ca urma sa am nevoie de forta aceea.

Am inceput sa citesc despre istoria profesiei. Sa privesc lumea in termini de just si injust. Sa nu ma las prada usor sentimentalismelor. Sa nu las cuprins de mila cand auzeam de pisoi inecati, de copii abandonati, de dureri fizice.

Pur si simplu mi-am ales singur fiecare pas, de atunci de la noua ani pana la nouasprezece cand m-am prezentat la poarta institutiei unde urma sa imi incep uncenicia: Biblioteca Muncipala, poarta D.

Poate parea ciudat, insa imi pare o alegere autentica. Sau cel putin la fel de mult ca si alte alegeri din vietile noastre. Toate alegeri tind sa fie acceptari ale status-quo-ului de fapt. Internalizari ale unor stari de fapt. Vad asta in jurul meu, chiar si acum cand ma plimb in piata de peste. Fiecare isi alege hrana dupa statutul sau – muncitorii care aleg crap (nu au alta optiune caci le lipsesc banii pentru altceva, insa ei aleg), cuplurile de tineri profesionisti care aleg medalioane de somon sau pastrav sau dorada (de fapt as putea sa spun exact  in opt cazuri din zece ce sortiment vor alege), servitoare care aleg homari pentru stapanii lor. Alegem conform statutului nostru. Statutul scris pe hartie. Poate ca suntem doar acel statut, in definit.

De fapt noi suntem inoculati cu teoria alegerii. Imi aduc aminte si acum de profesorul nostru care ne povestea de teoria alegerilor rationale. Cand nu vorbeam despre teoriile lui Arrow  sau despre experimentul Abraxas, statea pe catedra si ne privea pe toti doisprezece cu privirea unui parinte ingrijorat. “Tineti minte. Voi o sa alegeti pana la urma. Si tineti minte ca sunteti ultimul bastion al umanitatii. Judecatorii judecatorilor. Voi puteti sa va ridicati sa spuneti nu, daca e cazul. De fapt sunteti obligati sa spuneti nu, daca credeti ca e cazul.”

Imi spun asta la  fiecare executie. Ca astazi poate o sa sa spun “Nu”. Tocmai d-asta poate ma scol asa devreme. Ca sa ma pot chestiona. Ca sa am timp sa citesc tot dosarul. Sa cantaresc un pic dovezile. Sa spun poate ca viata asta nu o voi lua. Nu s-a intamplat niciodata pana acum.  Insa poate astazi este ziua.  Dar cel mai probabil, nu va fi. Stiu ca o pot face. Uneori chiar sunt pornit sa o fac, dar lucrile curg implacabil pe matca lor.

Intotdeauna umbla acelasi zvon in bransa noastra. Ca suntem supusi unui test ascuns. Ca, din cand in cand, judecatorii ne trimit o momeala. Un nevinovat pe care trebuie sa-i descoperim si sa il scapam de executie. Mie nu mi s-a intamplat niciodata. Sau poate am executat un nevinovat. Dar daca s-ar fi intamplat acest lucru, probabil as fi stiut. As fi fost eliminat din sistem, nu?

Ora 7

Am sa va spun un secret.

De fapt ma cunosteti cu totii. In utimele doua luni ma vedeti in fiecare zi. Va zambesc si va ofer flori la metrou, pe bulevardele mari, in pietele importante. Am ajuns si in cutiile voastre postale. Si pe televizoare.

Da, v-ati prins. “Serviciile municipale va doresc o primavara fericita”. Campania de publicitate a primariei. In grupul de vreo cincizeci de persoane ma gasiti cu doua randuri mai sus decat politistul de la circulatie (cei cativa functionari in uniforma sunt cele mai bune repere), in partea din stanga a tabloului de familie. Langa tanara draguta cu ochelari. Sunt barbatul acela in camasa alba cu dungute verticale maronii. Negicios, masiv, cu parul un pic cam rar. Zambesc, la fel de cald ca toti ceilalti, si va ofer un buchet de lalele galbene.

A fost o zi frumoasa cand s-a facut filmarea. Au cerut un reprezentant si de la noi. Probabil ca sa nu ne alieneze. Cei de sus incearca prin toate mijloacele sa nu ne ostracizeze – sa ne dea de inteles ca suntem la fel de importanti ca judecatorii insasi, ca noi alegem in ultima instanta, ca suntem suprema instanta de recurs pana la urma, ca rolul nostru e important, ca suntem paznicii cetatii, ultimul bastion al umanitatii, al milei si justitiei, cel putin in potenta.

Fireste, purtam acele cagule negre la executii. Ne ascundem adevarata meserie fata de vecini si de prieteni. Dar asta e pentru binele nostru, ni se spune. Oamenii nu inteleg rolul nostru. Am putea fi haituiti. Linsati. Ne-ar fi tulburata linistea de care avem nevoie pentru a decide fiecare viata.  Purtam cagulele, asa este, dar suntem parte a paznicilor cetatii. Si intr-adevar, asa este.

Tanara draguta cu ochelari si buchet de lilic, de langa mine, era de la protectia animalelor. Am iesit de cateva ori cu ea. Poate ar trebui sa o mai sun. Sau macar sa ii dau un email din cand in cand.  Era destul de citita. A incercat sa ma convinga sa iau un puiut de caine de la adaposturile lor. Sa nu ma mai simt singur.

Cand m-a intrebat ce fac, i-am raspuns ca lucrez la sediul central al Bibliotecii Municipale.

-    Ce ciudat. Si Martin e tot bibliotecar, a zis ea aratand catre un tanar jovial, blond, care facea conversatie cu un grup de doamne mai in varsta  - administratia financiara si alte servicii asemanatoare, probabil - la vreo zece metri de noi. Credeam ca fiecare serviciu a trimis doar cate un singur reprezentant.

Eu am ridicat din umeri.

-    Da, il stiu pe Martin. E de la noi. Poate s-a produs vreo rateu in magaoaia birocratica. Sau poate chiar suntem atat de importanti in ochii primariei, incat sa ne indice sa venim doi. Desi nu s-ar spune dupa fundurile alocate, am zis razand.


Ora 9

De fapt, chiar lucrez la Biblioteca Centrala. Sediul central, chiar de langa piata unde se tin executiile.

Cand am ajuns acolo acum douazeci de ani, in prima zi de ucenicie, mi s-a parut o gluma ciudata, facuta de o minte perversa. Ce legatura pot avea colectionarea de carti cu executarea sentintelor la moarte? Cei mai vechi mi-au spus ca e o locatie comoda. Ca se poate ajunge usor in piata executiilor publice, iar, prin tunele, in celulele temnitelor. Uneori suntem chemati si ii torturam pe cei indaratnici in marturisiri. Dar asta foarte rar in ultima vreme. Exista mijloace mai sigure si mai putin intrusive. Esential este sa nu te bucuri, ne ziceau ei. Nici mila, dar nici placere.

In plus, locatia ne permite sa ne tinem ascunsi. Nu am vrea sa avem in fiecare zi in fata sediului cate o manifestatie a fanaticilor care sustin ca dreptul la viata este sacru.

-    Asa ca ne dam bibliotecari, a zis colegul meu mai in varsta care imi facea turul birourilor, razand. Bine ca nu ne-au mascat in gunoieri sau in vidanjori.

Gunoieri si vidanjori. Spalatori de cadavre. Hingheri. Rusinea. Recluziunea. Care duce la incapacitatea de a gasi o satisfactie in ceea ce faci. In anii ce au urmat mi-am dat seama de cel mai important motiv al asimilarii noastre cu bibliotecarii. Pentru ca nu suntem doar mascati in bibliotecari, suntem asimilati lor. Avem propria noastra sectie, in aripa de sus la bibliotecii, la etajul al treilea, cu propriul nostru lift de carti, cu acces direct la depozite, cu teme serioase de studiu. Cele mai multe privind istoria profesiei noastre sau perioadele interesante ale ale aparatului judiciar din capitala (razboaiele civile, perioadele de dinainte sau de dupa cele trei lovituri de stat) insa si multe legate de colectionarea atlaselor anatomice, de botanica sau de istorie militara. Acum eu scriu o istorie a distopiilor, de pilda. E fascinant cum oamenii se tem de lucruri crea ulterior se intampla inevitabil, in forme usor umanizate. Controlul prin supraveghere se transforma in dreptul la securitate, conditionarea prin placere se transforma in hedonism ca ratiune ultima a existentei, interzicerea unor carti se tranforma in justa eliminare a acestora prin mecanismul cererii si ofertei. Oamenii cauta forme si justificari.

Nu stim exact unde ajung studiile noastre. Poate exista o camera la subsolul bibliotecii unde sunt stocate toate, necitite de nimeni. Poate suntem pusi sa scriem doar ca sa ne mentinem un status. Ca sa avem capacitatea sau iluzia capacitatii de a alege. Doar ca sa  ne consideram elita.

Am mult timp liber in genere. Poate o executie la doua saptamani, in lunile calde, si cel mult patru-cinci in toata perioada de iarna.

In rest trebuie sa vin in fiecare zi la birou si sa lucrez la proiectele mele de studiu. Dar si asta merge lejer. Pot sa ma afund in paralel in lecturi particulare si nimeni nu spune nimic.

Literatura e fascinanta. E fascinanta fiecare viziune a autorilor. Cum vedem cu totii altfel acelasi lucru. Uite, ma gandesc ca daca as fi fost altcineva, povestirea asta ar fi fost mult diferita. De fapt si daca as fi scris-o intr-o alta zi. Sau daca  lucrurile ar fi fost doar un pic diferite. E fascinant cat de fluide pot fi gandurile. Poate asta e si scopul antrenamentului nostru ca bibliotecari si literati – sa avem gandurile atat de fluide incat sa avem iluzia alegerii fara insa a putea decide cu adevarat.

Ora 11

Hello darkness, my old friend,
Ive come to talk with you again,
Because a vision softly creeping,
Left its seeds while I was sleeping,
And the vision that was planted in my brain
Still remains
Within the sound of silence.

Aleg asadar. Din nou si din nou. Ajung din nou la usa biroului in ziua executiei. La fel ca de fiecare data. Aleg din nou. Ca in fata unui oracol. Din nou si din nou.

Stiu ca de data asta pot alege altfel. Ca de fiecare data de fapt. Ca in executia asta eu sunt suveran. Ca pot sa spun pur si simplu “nu” si executia nu va avea loc. Sentinta va fi anulata. Restitutio in integrum.

Pot face asta oricand. Si chiar fara sa dau o motivatie. Pur si simplu ca act de vointa. Eu aleg. Punct.

Doar ca trebuie sa imi construiesc o motivatie interna pentru a alege astfel. De ce as face asa ceva? Ce sens ar avea? Ce as vrea sa spun cu asta? Cum s-ar schimba lucrurile? Cum ar afecta asta edificiul legal? De ce si cum?

Stiu insa ca pot alege oricand. Intru pe usa biroului ca intr-un templu. Sunt sacerdotul. Eu vad in intestinele animalului sacrificat. Eu spun calea.

Intotdeauna m-am intrebat daca cineva a ales vreodata “nu”. Si ce sa intamplat cu aceia. Au fost ridicati in rang devenind judecatori absoluti, sau au fost intemnitati?
Nu putem stii, desi zvonuri sunt multe.

Deschid dosarul executatului. E la fel ca multe altele de  dinainte. Si totusi asta nu e motiv sa nu il crut. As putea face asta. As putea sa gasesc si o motivatie, de fapt. Sunt destul de versat ca sa gasesc ceva de care sa ma leg. Intrebarea este “De ce?” Doar din plictiseala sau ca sa vad ce se va intampla? E rational sa aleg “nu”?

A fost o singura data cand am fost pe muchia de a alege “nu”-ul. Ana. Fara nume de familie in rapoartele pe care le-am primit. Fara varsta. Un dosar banal, vaduva ucigasa. Tanara insa. Nu mai mult de 25 ani. Poate il ucisese sotul pentru ca o trata rau, poate fusese vanduta de parinti sau poate o facuse pentru bani si libertatea pe care acestia ti-o ofera. Nu aveam motivele in dosar.  Cand am privit-o insa am simtit ca “Nu”-ul merita. Chiar daca nu stim ce se afla dincolo de el. Ca umanitatea din ea justifica decizia. Chiar daca poate maine urma sa fie executata de altcineva. Mi-a zambit potolit, incercand poate sa-mi spuna ca nu e vina mea, ca e bine. Pentru fiecare dintre ei, cei executati este prima oara – nu pot concepe ca pentru noi este o cariera. As fi putut sa las securea jos, sa spun “nu” si poate saltul s-ar fi produs. Dar nu am facut-o. Apoi am mers acasa si am citit Holderlin.

E aproape doisprezece acum. Imi intind palmele si ma uit la degetele mele. Sunt degete fine, fara bataturi. De bibliotecar. Imi plac cartile mele. Cautarile personale si proiectele oficiale, chiar daca acestea nu ajung nicaieri. Uneori ma pacalesc pe mine insumi spunandu-mi ca de fapt munca mea este  de bibiotecar insarcinat cu proiecte speciale. Iar functia de calau este doar o acoperire ca sa pot scrie intr-un anumit fel. Sa mi se stimuleze anumite ganduri.

De ce as alege altceva?