Sorin de la Hoinar pe web ma include in postul lui referitor la blogurile despre carti, observand foarte justificat ca in ultima vreme am scris mai mult despre alte chestii. Imi fac mea culpa si revin cu o cartulie citita ieri. Asadar:
L-am iubit pe Buzatti in adolescenta. Desertul tatarilor, fireste 
Probabil ca multi alti cititori de carti. Am vrut sa scriu oameni, insa din pacate oamenii nu mai citesc carti, in general. Doar o minoritate.
De fapt, citeam acum cateva saptamani dintr-un volum de povestiri (fie “cele mai frumoase”, fie “saizeci”) una despre un sanatoriu cu sapte etaje – in care fiecare etaj era afectat unui stagiu al bolii. La etajul sapte cei mai sanatosi, iar la etajul intai muribunzii. Despre alunecarea unui pacient de la sapte la unul – despre subterfugiile cu care este amagit la fiecare mutare, explicandu-se ca el de fapt este mult mai sanatos, dar sunt anumite probleme administrative care fac mutarea necesar. Foarte kafkiana. In timp ce citeam povestirea respectiva mi-am dat seama ca era o recitire. Ca o citisem de fapt in copilarie. Intr-un almanah Romania Literara sau poate intr-o antologie, nu tin minte. Ideea este ca respectiva povestire fusese de fapt primul contact cu Buzatti, si poate si cu genul asta de literatura (absurda, expresionista, kafkiana – nu stiu cum sa ii zic).
Sa revin la Marele Portret.
O cartulie de vreo 160 de pagini scrisa cu litere mari, pe care o dai gata intr-o seara. Daca ar fi sa o descriu prin analogii as zice ca reprezinta pentru Viitoarea Eva de Villiers de L Isle-Adam ce a reprezentat Insula lui Morel de Bioy Casares pentru Insula lui Moreau de HG Wells.
O rescriere a aceleiasi teme, semi-pastisant, semi-polemic, la un alt nivel literar-meditativ. In esenta e vorba de crearea unei masini inteligente inzestrate cu suflet. Sufletul sotiei/amantei moarte a celor doi inventatori. Nu este o carte meditativa despre viata, moarte si tehnologie, totusi. Chiar daca premizele sunt specifice literaturii SF, curgerea cartii nu este canonic SF. Este o carte mai mult despre oameni, decat despre idei si teorii.
Citind-o mi-am dat seama cat de mult s-au schimbat conceptiile noastre din anii saizeci cand a fost scrisa cartea. Practic raportarea noastra la tehnologie este complet diferita. Ceea ce pareau probleme atunci acum sunt considerate false probleme. Am trait cam acelasi sentiment pe care il aveam cand eram mic si citeam Casa cu aburi de Jules Verne. Din acest punct de vedere mi s-a parut un pic datata. Pe de alta parte, atmosfera cartii, tonul sumbru-absurd-paronoic din anumite parti (mai ales din primele 50-60 de pagini) fac sa merite. Mi-a retinut atentia o fraza despre posibilitatea teoretica a sinuciderii ca fiind strict necesara pentru mentinerea sanatatii mentale a fiecarei finte umane.