Monthly Archives: April 2006

Zeii Americani

American Gods - Neil Gaiman

I-am promis lui Jen ca astazi scriu despre American Gods, asa ca o sa ma tin de cuvant 🙂

Intai o chestie legata de alta carte de Neil Gaiman, volumul de povestiri Mirrors and Shades (care sunt chiar mai tari ca romanul).
E acolo o observatie misto de tot: “Fiecare femeie numita Tinkerbell isi va numi fiica Susan”. Mi se pare geniala !

Gaiman asta este o persoana de invidiat. Harazit de zei. Scrie super-tare, arata la patruzeci si cinci de ani ca la treizeci si cinci, este super cumparat prin toata lumea, se vede ca face ce ii place si asa mai departe. Plus ca este o vedeta media. Aduce un pic cu Stephen King din anii ’80 (si ca atitudine si ca scriitura). Cand o sa fiu mare as vrea sa fiu Neil Gaiman .

Dar sa revenim la zeii nostri. E o carte hipercaptivanta, masiva si in care nu se intampla nimic. De fapt se intampla tot felul de chestii, dar nu asta conteaza. Nu e genul de carte condusa de actiune. E pur si simplu un roman-calatorie prin America. In care Shadow (erou principal) vede locuri si se intalneste cu zei. Zei vechi care nu mai sunt venerati in America si care trebuie sa-si gaseasca singuri propria lor nisa, si zei noi, la moda (televizor, auto etc). E genul de analiza-meditatie-monolog intinsa pe 6-700 de pagini pe care o citesti pentru inteligenta observatiilor autorului si pentru talentul sau scriitoricesc. Si Gaiman chiar are talent cu carul. Sunt bucati uber-umoristice si pasaje ultralirice. Si poante destepte si informatii colaterale aruncate misto. Un bestiar al imaginarului american, s-ar putea spune (cu toti monstri si zeii care bantuie pe acolo)

Traducerea e foarte buna (citisem primele doua sute de pagini in engleza asa ca nu scot asta din burta). Liviu Radu a suprins foarte bine nuantele (si asta si pentru ca si el este din rock-and-roll generation, la fel ca si Gaiman). Plus notele despre diferitii zei sunt foarte utile pentru a nu mai fi cazul sa scotocesti pe net in timp ce citesti romanul.

Mi-a placut? Foarte mult! O sa citesc in curand si continuarea – Anansi Boys. De ce mi-a placut? (ca la scoala) Pentru ton in primul rand. Pentru poezia exprimarii. Pentru ca Gaiman asta este chiar tare si scrie din suflet nu din varful degetelor cum fac atatia facatori de bestsellere in ultima vreme. Pentru ca zeii aia din carte sunt vii. Ambivalenti, enervati uneori, dar vii. Si pentru umor.

Ce mai mi-as lua?

Mi-as lua un e-reader Irex (Astia sunt un spin-off al lui Philips)
Deocamdata nu a aparut pe piata dar ar trebui sa apara in curand. Mi se pare ca va fi un concurent foarte tare pentru Sony Reader . Are avantajul formatelor libere (PDF, txt, HTML), mai marea gama de memorii externe (CF, SF, USB stickuri), plus faptul ca ecranul este activ – deci poti sa si scrii pe el. Si WiFi inclus. Specificatiile complete sunt aici . Asadar cred ca o sa fie o chestie misto. Pentru ca intr-adevar, e-paperul e supercool fata de LCD-uri. In ceea ce priveste cititul.

Sunt tare curios cat o sa fie pretul. As zice ca un 400 de euro/dolari. Sunt curios daca o sa onoreze astia comanda daca comand de pe site (fiind din .ro )

Si pentru ca tot veni vorba de gizmo-uri am vazut in Go4it ieri noua generatie de walkmanuri de la Sony. Pana la 2 GB, cu radio inclus si autonomie 25-28 de ore in functie de format. Dar cel mai tare punct mi s-a parut timpul de incarcare: 3 minute pentru play de 3 ore. Asta plus autonomia extinsa sunt intr-adevar niste chestii pentru care mi-as lua unul. Desi chiar daca nu mi-as vinde ipodul (e mult mai sexy decat ce scoate Sony). Uite si comunicatul de presa cu lansarea Ce e nasol la produsele Sony este ca orice ar face ei, pana la urma tot isi scot in fata aplicatiile si formaturile lor proprietare. Desi nici Apple nu este mult prea departe.

Palomar

In ultima vreme n-am prea mai avut de timp de scris pe blog. Am avut in schimb timp de citit. Si asta imi aduce aminte de Borges care spunea undeva (fie in cartea aia verde – Borges despre Borges, fie in aia Borges vs. Sabatto) ca cititul este o ocupatie mult mai intelectuala decat scrisul. Ca cititul presupune o atitudine mai modesta, o viziune mai inteleapta asupra lumii decat scrisul. Dar fireste ca o spunea mult mai frumos. Pentru ca era un mare scriitor (si cititor).
Apropo de Borges, a aparut volumul doi din integrala prozei, la Polirom.

Ce am mai citit in ultima vreme? Italo Calvino – Palomar, Amy Tan – Fiica tamaduitorului de oase, Neil Gaiman – Zei americani, Mishima – Templul de aur, Andrei Codrescu – Casanova in Boemia.

In postul asta o sa scriu despre Palomar – Italo Calvino.
E o cartulie mica care probabil ar trebui clasificata ca roman. Sau ca un set de povestiri legate. E o carte despre felul in care domnul Palmorar (hiper-observatorul – numit dupa observatorul astronomic) vede lumea.

O carte matematizata si filosofica. Ca pozitie aduce intrucatva cu fenomenologia huserliana. Ca structura, cu Spinoza sau Tractatul lui Wittgenstein.
Cartea e impartita in trei parti, care se impart la randul lor in trei subparti, care cuprind cate trei tablouri.

Practic domnul Palomar se plimba si vede lucruri: un val, cerul, un san de femeie, stele, un magazin de branzeturi, o macelarie, un stol de grauri, cerul, norii. Si cugeta asupra lor. Incearca sa prinda realitatea. Sa observe si sa o disece pana la ultimul nivel.

E o carte buna. Si foarte deprimanta. Pentru ca domnul Palomar este un alt inadaptat. Ca si Don Quijote, ca Svek, ca Gimpl netotul sau Canuta om sucit, in literatura noastra. Pentru ca toate eforturile lui sunt nu zadarnice, ci pur si simplu absurde. Mi s-a parut o carte aproape kafkiana, deci in aparenta e foarte solara. O carte despre imposibilitatea cunoasterii. Si despre lipsa de noima a unei vieti complet rationale si rationalizatoare. Intr-un fel Palomar seamana cu Gog al lui Papini. Acelasi tip de structura, acelasi tip de personaj (pentru ca si Palomar este un monstru in felul sau).

A murit profesorul Eremia

Am aflat de pe blogul Andressei ca a murit profesorul Eremia.

Nu pot sa spun decat ca sunt uluit.

Mi-a fost si mie profesor la Drept, in primul an. Era intr-adevar o persoana lumioasa si inteligenta printre multimea de profesori-granguri, insipizi si plini de ei (adica politicieni, sau mari avocari sau alte persoane de soiul asa care erau profesori doar pentru prestigiul asociat.)

Sincer imi pare rau. Era genul de persoana care nu putea pret pe repetarea papagaliceasca. Si care nu sustinea ca materia lui este cea mai importanta din lume (asa cum facea majoritatea). Nu l-am cunoscut prea bine, insa mi-a facut intotdeauna o impresie de om cu care puteai vorbi multe.

Nu o sa merg la inmormantare. Nu imi plac deloc. O sa beau insa o bere pentru omul si profesorul Mihai Eremia. Pentru ca a ceva in urma. O jovialitate rationala, inteligenta si modesta.

Desi initial acesta era un comentariu pe blogul Andressei, l-am postat si pe blogul meu gandindu-ma ca poate cativa dintre fostii mei colegii de facultate vor ajunge pe aici. Beti o bere pentru el sau o cafea si ganditi-va ca a fost un profesor misto. Pentru el si celalalt profesor misto din anul I, raposatul Beleiu.

Un artist al lumii trecatoare – Kazuo Ishiguro

Un artist al lumii trecatoare

Pentru ca Tia mi-l recomanda acum cateva zile, ieri/azi dimineata am citit Un artist al lumii trecatoare – Kazuo Ishiguro

Un roman fermecator despre viata unui pictor japonez batran in primii ani de dupa razboi. Romanul are o structura narativa destul de complexa. Practic dincolo de planul prezentului, dominat de ciondanelile cu fiicele sale mature, de micile probleme cotidiene din timpul ocupatiei, de zugravirea marilor problemelor unei natiuni care se purifica si reconstruieste, avem planul trecutului – al vietii intregii a lui Ono Matsuji, pictorul nostru.

Fiu al unor negustori bogati, el alege calea artei, in pofidata parintilor sai. Porneste ca artist ilustrator intr-o manufactura de duzina, ajunge apoi elevul favorit al unui mestru, pictand gheise, flori de ciresi si alte scene traditionale, apoi isi descopera vocatia sociala, vaocatie care il impinge in malaxorul propagandistic al Japoniei militariste. Iar apoi, dintr-o voce respectata in orasul sau, dupa sfarsitul razboiului, devine un ostracizat, fiindu-i reprosate atitudinile sale din timpul razboiului, chiar si de catre cele doua fiice ale sale. Si mai este contextul social de dupa razboi, in care generatia tanara incerca sa o rupa cu trecutul, iar generatia batrana devine anacronica.

Este un roman subil, foarte bine echilibrat, foarte rafinat. Despre tumultul istoriei, despre deciziile mari care apoi le regretam, despre fii si parinti, maestri si invatatei, despre urmarirea unui idealuri si despre conflictul intre generatii. Despre un om care a riscat pentru ceea ce a crezut, si care ajuns la batranete, este mai mult si in acelasi timp mai putin decat patriarhul autoritar din momentele sale de glorie.

Pot spune cu mana pe inima ca mi-a placut. Am inteles inca un pic din spiritul japonez (imi explic inca un pic din ce am vazut la Tokyo, adica). Ce nu mi-a placut? Ultimele 2-3 pagini. Mi s-au paruta fi scrise intr-un stil prea voluntarist-optimist, nu foarte legat de restul cartii. Insa per total, pot spune cu mana pe inima ca romanul este o bijuterie delicata, lipsita de stridente si patetisme. Un foarte bun dozaj al descrierii versus dialog. Si mai mi-a placut cliseul verbal: “Daca sunteti nou in oras, poate nu stiti, dar… ” care apare in 6-7 locuri. Foarte destept ales.

O carte foarte buna pentru cei care vor sa inteleaga in esenta acel mare macel care a fost al doilea razboi mondial. Pentru ca si el, ca poate toate lucrurile odioase, a inceput cu niste oameni animati de idei nobile, care credeau in ceea ce fac, care credeau ca merg spre progres. Apropo de progres: orasul lui Matsuji este Nagasaki (dar romanul este prea subtil ca sa se faca referiri directe la bomba nucleara).