Monthly Archives: June 2007

BrainTV

N-am apucat sa vin la lansare, scuze Emi, dar mai important decat lansarea, e produsul in sine,nu?

Asadar: BrainTV.ro

Punctele foarte bune:

– calitate foarte buna video

– site clar, simplu de utilizat

– continut interesant (pentru mine)

Puncte la care trebuie lucrat:

– atragerea publicului mai larg (Mai exact: chiar daca ne selectam publicul, nu trebuie sa il urmarim numai cu chestii serioase. Trebuie ceva mai jucaus – like Academia Catavencu sau Guerilla. Ceva hot. Interviurile sunt ok, dar sincer sa fiu, de cate ori sa te uiti la aceiasi oameni – care chiar au ceva de spus, insa relativ nisat.  Tip: abordati strategia Apple – vorbiti despre muzica, despre carti, despre filme, despre ceea ce face omul sa vibreze. I mean, su sunt relativ workaholic, dar tocmai d-aia nu am timp sa ma uit foarte mult la chestii cu alti workahollici).

– embedding (macar pe o versiune scurta)

– transcripturi pentru interviuri (pot sa citesc in 5 minute ce spune cineva in 30 de minute)

So, ca sa le inchei repede: Sunt convins ca Emi & echipa vor face treaba misto, daca incearca in primul rand sa creeze un show sau mai multe – adica un format inchegat, cu ancore (prezentatori, invitati permanenti), si care sa nu poata fi usor inlocuit de varianta scrisa (cum sunt interviurile). Daca Emi mi-ar da doua beri as zice:

– sa mearga pe smart lifestyle, mai degraba decat doar pe zona de profesii si bani

– sa aiba realizatori de emisiuni vizibili (care sa asigure continuitatea)

– sa creeze content care sa merite sa fie dat ai departe (un interviu cu X sau Y nu are mare potential viral)

Disclaimer: am facut un pariu cu Emi pe o lada de Heineken despre evolutia traficului pe braintv pana la sfarsitul anului. Eu sunt ceva mai sceptic, dar nu m-ar deranja sa pierd pariul tinand cont ca am un interes colateral cu NoPrimeTime in evolutia online video in .ro si aiurea (BTW – de azi incepem sa livram primele reclame – incepem cu AcasaTV – “o burtiera” la ziua Dianei.
Si apropo de apropo – M-au amuzat comentariile: 1. “aceasta e ora la care asteptam sa inceapa betty cea urata! cine sa fie mai interesant? betty sau diana? eu una o aleg pe betty. diana e moarta!” si 2. ” puteti sa-mi spuneti de ce in loc sa dati duminica rbd:la familia dati concertu’ asta enervant???!!!” :)) )

despre fictiune ca mod de existenta

Cavalerul inexistent – Italo Calvino

O cartulie pseudoistorica prezentand in cheie alegorica povestile cavaleresti ale unui cavaler perfect-in-inesistenta sa, a scutieruli sau nebun care se pierde continuu in natura, a unui tanar cavaler care cauta idealul feminin, a altui tanar cavaler care cauta idealul transcendent (Sfantul Graal), a unei femei care cauta cand lupta, cand marea iubire in forma ei idealizat-inexistenta.O poveste plina de umor despre rolul fictiunii in lumea noastra. Despre fictiune si semnificarea aposteriorica a actiunilor, despre sensul vietii ca poveste impartasita/aceeptata social. Foarte eficienta ca fabula ce se refera la cautarile noastre ca fiinte umane. Fiecare cauta ceva, nu? Insa cum alegem ce cautam? Nu e mecanismul alegerii construit pe aritrariul fictiunii? Nu alegem sa alegem cuvinte?

Fireste, “fictiune”+”satira”+”roman cavaleresc” —> te duce cu gandul la Don Quijote. Pe mine insa m-a dus cu gandul si la The Sun also Rises/Fiesta a lui Hemmingway.
Cand am inceput sa scriu asta as fi vrut sa scriu despre branduri ca minciuni, sau cel putin ca fictiuni cu care ne autoamagim. Vrem lucruri pentru ca le investim cu puteri – ne dau status, ne fac fericiti, ne ajuta sa evoluam. Vanzatorii buni stiu asta. Sell the sizzle, not the steak. Vrem povesti care sa ne diferentieze. Sau sa ne ofere apartenenta, depinde cum suntem construiti. Fiecare vrea Graalul lui de buzunar.

acolo sunt oameni

Ascultam versiunea din ’82 a lui Gould la Variatiunile Goldberg si am auzit cum pianistul murmura/fredona in timp ce canta. Exact cum scria pe wikipedia:

Glenn Gould usually hummed while he played, and his recording engineers varied in how successfully they were able to exclude his voice from recordings. Gould claimed that his singing was subconscious and increased proportionately with the inability of the piano in question to realize the music as he intended.

Sunetul mi s-a parut chiar umanizator, un fel de reper. Poate asta e marea problema a artei mari (literatura, muzica, pictura/sculptura). Poate lipsa de receptare se datoreaza si faptului ca oamenii vor sa simta omul din spate. Si nu il simt decat daca este mai mult sau mai putin de nivelul lor.

Si asta ma duce cu gandul la ce povestea Serban de la Headvertising la IdeaForum: de multe ori oamenii vor uratul, nasolul, neterminatul, produsul care are scame, reclama pe coli A4 trase la xerox, emisiunile lui Dan Diaconescu, manelele agramate. Nu toti, normal, dar majoritatea. E bine insa ca exista ceilalti. 🙂

chestii

Mellow. Stau si ascult Variatiunile lui Bach versiunea lui Gould. Cea din ’55. Mi-am adus aminte de ele citind pe blogul lui Iulian. Ma gandeam sa spun ca e ciudat cum functioneaza muzica, si arta in genere: acum aproape trei secole ai variatiunile Goldberg, iar acum ii ai pe Bob Sinclair si pe Pussycat Dolls. La prima vedere ar parea un pic antievolutiv. Dar pe de alta parte criteriul de succes la muzica nu este frumusetea sau profunzimea, ci eficienta comerciala, pentru vanzator. Si impactul mediu pe un target cat mai larg. D-aia exista best ringtone la MTV video awards. Lumea cumparara asimilarea. Cu totii o facem de fapt. (19 suna f. tare) Cumparam apartenenta, de cele mai multe ori. Sau macar garantia ca vom fi luati in serios. Ne este frica sa nu fim luati de nebuni sau de neseriosi. E mai usor sa pozam in profesionistul smart care le stie pe toate. Sau in tanarul de succes, sau barbatul tandrul, sau femeia independenta sau naiba mai stie ce. Si pentru asta ne trebuie accesorii de signaling. Lifestyle. Nu nu sunt trist. De fapt n-am nici un motiv. Mai degraba am pofta sa fiu altceva. Ma gadeam ieri, daca noi ne valorizam complet gresit. Daca credem ca suntem buni si misto pentru alfa, beta si delta, dar oamenii misto din jurul nostru ne apreciaza mai degraba pentru potentele lui gamma si epsilon. Daca alegem constient sa ne departam din ce in ce mai mult de adevaratul nostru eu, in loc ca il descoperim. Si exista adevaratul nostru eu? Poate intotdeauna adevaratul nostru eu este in prezent? Sau poate nu e decat ce am fost prima zi cand am vazut lumea, in copilarie, si de care ne indepartam in mod iremediabil. Chiar stiti, ce a fost pentru prima data lumea pentru mine? Pentru mine lumea a fost o perdea de nailon, galbuie, pe o usa grea de metal. Asta a fost lumea – momentul in care am fost prima data dus la gradinita, si mama a plecat si m-a lasat, si perdeaua a devenit sau au obturat lumea. Prima mea amintire. Ma gandesc ca romanul de ieri a ajuns mai profund la mine de cat ma gandeam.
Evolutie emergenta. Eram fascinat de conceptul asta acum vreo opt ani. De fapt inca sunt. Acum insa ma gandesc ca poate si noi, in drumul nostru prin lume, suferim de o evolutie emergenta. Gasim intotdeauna alte lucruri pe care ni le dorim. Si asta e bine. Alte stari, alte limite. Ca atunci cand am descoperit internetul si navigam noaptea de la 11, din site in site, uitand de fiecare data ce cautam cu adevarat, si ajungand pana la urma sa urmarim alte subiecte, de multe ori doar mai placute, dar nu neaparat mai importante, pana cand ne apuca dimineata (chiar va dati seama, cele mai multe rasarituri le-am trait pe internet, ce ciudat).
Nu stiu ce vreau sa zic. Poate vreau sa spun ca acolo sunt multi oameni, multe lucruri de descoperit, atat de multi incat ne tratam unii pe altii ca niste obiecte, ca niste unelte, stiu, nu sariti, nu toti pe toti, dar poate ar fi frumos ca fim cat mai umani, sa cunostem problemele celui care ne vinde ziarelele sau tigarile (nu fumez, de fapt m-am lasat acum 3 ani aproape, inca un pic si se fac 3 ani, doar o tigara am fumat in tot timpul asta, acum cateva luni, la Budapesta, dupa concertul lui Waters, Have a cigar, ce naiba, intr-un bar ciudat, spart, si trendy in acelasi timp, unde sambata noaptea studentii si masteranzii faceau research pe net pentru proiectele lor, am fumat si a baut un Jack, si acum as mai fuma si as m-ai bea un Jack, e ciudat, mai ales ca nu prea beau tarii, o sticla de whisky la mine acasa sta vreo 3 luni, una de votka cam vreo sase de fapt chiar si mai mult, naiba stie, uite am una pe care am luat-o de Craciun si nici 3 pahare nu am baut, dar acum am chef, o sa imi fac un Absolut cu lamaie si gheata, gata mi-am facut, dar sa revenim).

Asta e un post fara noima. Sau poate are o noima de fapt. Pentru ca in ultima instanta blogul asta este ca sa gandesc cu voce tare. Sa ma aud acum gandind si, mai important, sa ma aud mai tarziu gandind. Asta e cel mai important – rememorarea. Daca suntem in mod autentic ceea ce suntem doar cand nu abdicam de la visele noastre atunci e important sa tinem minte. Sa avem capacitatea de a repovesti si resemnifica trecutul. Uite asta imi aduce aminte de una dintre crimele mele impotriva trecutului: ai mei ne inregistrau, pe mine si pe sora mea, cand eram mici. Aveam un casetofon Sanyo amarat, cum erau lucrurile pe vremea aceea. Apropo de asta, nu vi se pare ca lucrurile din copilarie erau mai pretioase, chiar daca nu erau poate de acelasi nivel de calitate. Poate avem un volum finit de afectiune fata de obiecte, pe care o distribuim si redistribuim. Poate d-aia Golum era atat de obsedat de his precious, ca avea un singur obiect. Si atunci cate obiecte trebuie sa avem? Trebuie sa tinem la obiecte? Uite de exemplu mie nu prea imi pasa. Ceea ce poate parea enervant pentru unii oamenii. Poate ar trebui sa imi pese. De fapt cine zice ce trebuie? E bine asa cum este. Cred ca asta e faza cu persoanele care cred in Dumnezeu – e mai usor sa spui cine zice ce trebuie. Uneori ii invidiez. Si da stiu ca uneori ei ma invidiaza pe mine. Traim intr-o lume in care suntem ok cu ceea ce suntem, dar am vrea sa fim altii. Nu e ciudat. Dar sa revin la crima impotriva trecutului meu. Ne inregistrau cu diferite ocazii. Pe casete. De Craciun, de zilele noastre. Sau pur si simplu cand aveau chef. Discutii cu noi, pe la 4-6 ani. Din pacate am distrus acele casete. Am tras jocuri pe ele. Jocuri de HC, din acelea care se tineau pe casete. Eram clasa a sasea, a saptea. Primii ani de dupa revolutie. Poate nu existau casete sau poate nu aveam chef sa cer bani pentru ele. Cert este ca le-am sters. Imi pare rau? Da un pic. Poate as fi aflat un pic despre mine acum, daca le-as fi ascultat.

Apropo de copilarie, discutam cu Maria, care e prietena lui Adi – unul dintre colegii mei -, deci discutam ca ar trebui sa fie un Tom Sawyer sau un La Medeleni pentru noi copii din comunism. Pentru cei care traiau cu cheia de gat, petrecand vacantele la tara la bunici, sau in taberele comuniste, sau mult mai adesea pe patura in fata blocului. Era frumos, nu? Am vorbit multe de fapt cu Maria, in teambuilding. O invidiez (dar cum ziceam si mai sus nu as schimba locul cu ea). Ea canta la fagot, sora face flautul, parintii reputati artisti plastici. O sa zic si eu, parafrazandu-l pe Fitzgerald, artistii astia sunt fundamental diferiti de noi. Dupa care il parafrazez pe Hemingqay, si zic, da au mai mult timp pentru a se gandi la cai verzi pe pereti si la ei. In fine, e ok. Gata, am scris suficient. M-as duce se citesc ceva. Acum recitesc Gravity Rainbow si citesc o cartulie de Calvino numita Cavalerul Inexistent.

despre nebuni, cu dragoste

Elie Wiesel – Nebuna dorinta de a dansa

Pana sa fi citit romanul acesta, sincer sa fiu nu stiam prea multe despre Elie Wiesel. Decat ca era evreu, a trait Holocaustul, a luat Premiul Nobel pentru pace, e originar din Romania si a facut multe pentru memoria victimelor Holocaustului. Sincer, sa fiu il suprapuneam oarecum pe Simon Wiesenthal
Chiar si cumpararea cartii a fost un joc al soartei, si pot spune cu mana pe inima ca soarta potriveste uneori lucrurile mai bine decat zece intelepti. Pe cuvant, cred ca de multe ori asta e ceea ce ne lipseste in lumea asta – lasatul in voia soartei. Suntem prea tensionati, prea programati, prea orientati catre un scop sau altul. Si asta cred ca ne ingusteaza de multe ori viziunea. Pana la urma asta e una dintre temele romanului, soarta – omul intre istorie, alegere, rationalitate si trairile mistice si emotionale.

Povestea oarecum autobiografica a lui Doriel – un evreu ce traieste cel de-al doilea razboi mondial, copil fiind, ascuns intr-un satuc din Galitia, si care – ajuns la 60 de ani -  isi rememoreaza, recreaza, joaca viata in ringul de lupta a unei psihanaliste.

Un discurs tragic despre nebunie si singuratate, despre pierdere si alegerea pierderii, despre oamenii din lumea noastra, insingurati, pierduti de multe ori, despre aceia carora aleg sa nu traiasca cu adevarat. Si despre speranta.

O cartulie foarte recomfortanta o data ce treci de primele 50 de pagini. Despre aceea nebunie nepatologica care ne stapaneste mai mult sau mai putin pe toti. Uite imi dau acum seama ca nebunie bine de la ne-bun. Adica acea stare ca ne face sa fim mai putin buni decat am putea fi. Sa traim vieti care nu ne actualizeaza intregul potential. Iar daca asta e sensul cuvantului, poate cineva sa sustina ca nu e nebun? Ii invidiez sincer pe cei care pot sa spuna asta cu sinceritate.

O carte despre traditiile idish, despre tulburarile dintre modernism si traditionalism in societatea evreasca, impanata cu cateva fabule hasidice, pe fundal. Personal, mi-a placut cea cu rabinul care isi intreaba invatateii care este cel mai tragic personaj din Biblie: Abraham, raspunde unul, pentru ca i se cere sa isi sacrifice propriul fiu. Isaac, raspunde altul pentru ca devine sacrificiu. Moise, spune al treilea. Iov, al patrulea. Rabinul, da din cap si le spune: Dumnezeu este cel mai tragic personaj, pentru ca de acolo de sus vad ce fac oamenii din creatia Sa si se intristeaza.

Cum am spus si despre Kadish pentru copilul nenascut – cu care acest roman are extrem de multe in comun, parca sunt doua carti gemene – desi inradacinat in traditia evreasca si in Holocaust, e genul de roman existential care transcede elementele istorice. Povestea unui suflet pierdut care se cauta si pana la urma isi da seama ca mantuirea e in celalalt si in copii, chiar daca lumea e inspaimantatoare uneori.