Catastif

poveste

Cand eram mic, mama imi spunea ca fiecare om are cate o stea care il calauzeste toata viata. Si mi-am ales si eu o stea. Apoi mi-am dat seama ca era de fapt Luceafarul. Nu e nimic hiperionic in asta, e alegerea cea mai fireasca probabil, dat fiind ca e “steaua” care straluceste cel mai tare. Si o vedeam intotdeauna pe geamul dormitorului, acolo unde stateam atunci (sau poate mi se parea mie ca o vad intotdeauna pe geam, dat fiind ca ea ar fi trebuit sa se invarteasca - nu ma pricep deloc la astronomie). Cert e ca o vedeam pe geam cand ma bagam in pat si imi ziceam “tu esti steaua mea” si intr-un fel ma rugam la ea. Si ii povesteam despre mine (privind retrospectiv, nu cred ca povestile mele s-au schimbat prea mult intre timp). Nu stiu cand am incetat acest ritual. A fost o pierdere, oricum.

Mi-am adus aminte in adolescenta de steaua mea si mi s-a parut un semn predeterminat. Dar asa sunt toti adolescentii, nu? Se cred noul Alexandru, noul Iisus, noua Elena din Troia. Cioran avea niste ganduri frumoase despre asta. Si apoi a venit a doua pierdere si uitare. Mi-am dat seama ca nu era nimic fabulos in alegerea mea, ca daca 100 de oameni ar fi pusi sa aleaga o stea, 50 ar fi ales-o pe aceasi, cel putin 50. Si am renegat-o, simtindu-ma atat de mediocru.

Mi-am adus aminte de steaua asta in ultimele zile, si am incercat sa o regasesc. Dar oricat de stralucitoare si de usor reperabila mi se parea in copilarie, astazi nu am putut sa dau de ea. Poate poluarea e de vina, sau poate vederea mea. Se spune ca o stea moare o data cu moartea unui om, nu? Si totusi Marte nu poate sa dispara, indiferent cati de multi am parasi lumea asta, nu? Uneori poetii exagereaza. Platon stia asta prea bine si avea si o solutie la aceasta problema. Dar poate asta e farmecul lor, exagerarea. Uneori frumosul e mincinos.

Nu stiu ce vreau sa spun. Daca steaua aia avea o noima sau nu. Poate atunci, cand eram mic, si intotdeauna am impresia ca am fost mic pana ieri, poate atunci avea o noima pentru mine. Poate si acum, insa mi-e frica sa recunosc si sa ma arat patetic/vulnerabil/pueril. Chiar nu stiu. Acum stau cu fundul pe gresia din bucatarie - intotdeauna mi-a placut racoarea gresiei, de cand eram mic, v-am spus eu ca sunt un caine samoied care cauta frigul - si fumez o tigara si ma gandesc ca poate nu conteaza decat stelele cazatoare. Poate conteaza doar momentul evanescent, care se stinge in el insusi. Poate stelele adevarate sunt, cum spuneau misticii, doar gauri in firmament care arata un pic din sfera de foc a ceea ce este dincolo. Atat cat sa ne fascineze, insa nu atat de mult cat sa ne reveleze vreun adevar absolut (cert?).

Anyway In orice caz, ma bucur ca la un moment in viata mi-am ales o stea. Chiar daca mi s-a spus mai apoi c-ar fi de fapt o planeta de mazga si gheata, si nu un glob de foc,  chiar daca era aleasa de prea multi, chiar daca acum nu o mai pot vedea atat de clar.

Add comment September 10th, 2007

Over the rainbow

Mi-am adus aminte de melodia asta. Si de momentul in care doctor Green moare, in ER.

Some day I’ll wish upon a star
And wake up where the clouds are far behind me
Where troubles melt like lemondrops
Away above the chimney tops
That’s where you’ll find me.

PS: De astazi imi voi executa si eu obligatiile asumate in cadrul campaniei de Blogvertising initiate de Ionut Oprea. Banutii din campanie (300 milioane lei vechi au ajuns la Cercetasii Romaniei). Va asigur ca: 1. niciodata nu voi incerca sa monetizez blogul asta in interes personal - dar voi participa la campanii unde banii sprijina o cauza nobila si non-profit ; 2. recenziile la serviciile marketonline.ro or sa fie pe bune - adica chiar o sa comand si o sa descriu exact cum a decurs procesul ; 3. daca cineva are ceva de comentat la adresa serviciilor advertiserului, este invitatul meu sa o faca - comentariile sunt la liber

Asadar linkul zilei este Cuptor cu Microunde.

Add comment September 10th, 2007

zbor de noapte

Imi place sa privesc avioanele noaptea. Am perspectiva libera pana la Otopeni (sau Baneasa). Imi place sa ma gandesc ca in avioanele alea sunt oameni obositi, si e aproape unu noaptea, si multora le este somn si vor sa ajunga acasa, sa se intinda in paturile lor confortabile, in cearsafurile lor proaspete si sa doarma. Si unora le e frica de aterizare gandindu-se ca e noapte si e mai greu, si altii sunt atat de extenuati incat nu le mai pasa de nimic, nici macar de frica (asa eram eu cand cand am venit din Japonia, dupa aproape 24 de ore de zbor si escale), si avionul se apropie incet de pista, se aliniaza cu ea, paralel cu balizele de semnalizare, si in avion se face complet liniste, si avionul atinge pamantul, se trag franele alea aeriene si avionul se opreste. Oamenii zic uuuff, am scapat si de data asta, acum trebuie sa ne luam bagajele, sa speram ca nu s-au pierdut, stewardesele si pilotii o vad ca o rutina, a zecea aterizare pe saptamana in curs, toata lumea iese din avion, pasagerii dupa bagaje si apoi la rudele si prietenii care au venit sa ii ia, cei mai singuratici iau un taxi, pilotii pleaca si ei. Sunt acasa.
E asa frumos sentimentul de acasa. Ne gandim la Ulisse care a trecut prin o suta de primejdii, insa il vedem in primul rand ca omul care s-a intors acasa. Tatal si sotul. Cel intors la fiul sau, la sotia sa. Abia atunci este fericit. Mi-l inchipui spargand lemne prin curte, caci are o tara mica unde si regele munceste, si razand sanatos, din fundul inimii.
Poetii spun ca nu te mai poti intoarce acasa niciodata. Si totusi in fiecare noapte, mii sau zeci de mii de oameni, naiba stie, coboara din avioane, dupa ce au zburat peste mai multe mari decat Ulisse in douazeci de ani, peste mai multe deserturi decat Moise, si se intorc acasa.

2 comments September 10th, 2007