Azi mi-am adus aminte de povestea aia kikuyu cu oamenii care incearca sa eradice serpii si ii taie cu lopetile (sau cu alte intrumente taioase, naiba stie) in doua, in trei, in patru. Si a doua zi serpii invie, toate bucatile se transforma in cate un sarpe, si kikuyu au o problema inca si mai mare si apeleaza la zeul suprem (Nogai, parca) care vine cu o solutie (ar fi interesant sa imi aduc aminte care o fi asta, dar nu mai tin mine). Anyway, ideea este ca de ce ti-e frica nu scapi oricum niciodata, si intotdeauna vei fi banuit. Ca in povestea aia vietnameza cu pisica si vrajitorul.

Stateam astazi si ma gandeam, de cand am reinceput sa fumez am mai mult timp de ganduri, la concertul ala al lui Mozart pentru flaut si harpa, la Orfeu, la ce discutam cu prietenii de la filosofie cand eram tineri (o discutie de alminteri foarte prozaica asta de care imi aduc aminte, practic vedetele cu vedetele, filozofii cu filozoafele – si dezbateam exemplul sotilor Miroiu, prostii nimic deosebit, dar chiar au fost niste seri foarte placute atunci la Muzeul literaturii romane, cred, in carciuma normal, nu in muzeu). Asadar cred ca ma gandeam la afinitati ca mod de selectie al prietenilor si al perechi, la pierderea din vedere a acestui lucru, la cine sunt eu exact ca sa imi determin afinitatile, ma gandeam la realitate si la supapele din ea, care sunt supapele, introducem viata noastra privata in realitate, ceea ce e nasol pentru ca realitatea e terna, si daca o introducem in realitate singura supapa este drumul spiritual propriu, sau legam viata noastra privata de drumul spiritual. Practic sunt trei mari domenii ale realitatii: domeniul luptei cotidiene pentru existenta, domeniul vietii private si domeniul cautarii personale. Cum le raportam una la cealalta. {As zice ca acest post este prea cheesy pentru gustul meu}

Mai m-am gandit eu la niste chestii dar acum mi s-a vidat capul, aparent. Back to work.

Nope, mi-am adus aminte. Make the most from what you have, asta e esenta a ceea ce trebuie sa facem. La asta ma gandeam. Dar intrebarea ramane: what we have? si pe de alta parte what to make? Oricum macar e important ca exista o relationare.

Lectia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieÅŸte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
ÅŸi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!

(Nichita Stanescu)

Coltul acela e important, nu? Si totusi lipsa lui e si mai importanta. Pentru ca abia asa putem sa intelegem ca acolo e o idee platoniciana doar un pic ciuntita (dar ce bine ar fi ca vietile noastre sa fie doar un pic ciuntite), si nu un simplu obiect geometric. Si poate d-aia vrem apoi un alt cub, inca si mai perfect, sa ii zdrobim si lui coltul, si sa vrem alt cub inca si mai perfect sau sa ne apucam in cele din urma sa vrem sfere. Sau si mai bine, sa nu mai vrem nimic, doar spatiu pentru privire, si sa primim sfere. Portocale.

Astazi am vazut o masina pe care scria “produse naturale” si m-am gandit ca suntem foarte departe de natura – in sensul de firea lucrurilor – daca am inceput sa scriem care lucruri sunt naturale. In curand o sa scriem “produse existente”. Cviditatea e moarta. Si apoi mi-a venit in cap, nu stiu din ce motiv, dar trebuie sa fi avut un motiv, frica mea de orbire. Doua frici fizice am cu excrescente spirituale. Mi-e frica sa nu imi pierd picioarele. Peripatetismul, mersul inainte, capacitatea de a-ti intoarce privirea in functie de vrere. Si inca si mai mult, mi-e frica sa nu imi pierd vederea. Intotdeauna m-am crezut un om vizual (dar nu in sensul ala al culorilor, aplecat catre filme) ci in sensul fascinatiei pentru ce se intampla – privirea iti da intotdeauna cea mai buna relatare a ceea ce este (fie ca e vorba de fapte de pe strada, fie ca e vorba de litere, fie ca e vorba de rarele momente in care lumea se intoarce in noi si ne influenteaza decisiv). Orbirea ca teama. Uneori ma gandesc ca frica de orbire ma face sa fiu rational (nu vreau sa ma deziluzionez), sa am groaza de minciuna (vreau sa vad lucrurile asa cum sunt), sa fiu uneori paranoic. Sau poate e invers frica de altii, cum scriam ieri, este de fapt radacina. Iar orbirea este doar frica de neputinta in raport cu altii. Oricum nu pot sa vad orbirea borgesian.

Si ca tot am scris “deziluzionez” ma mai gandeam de dimineata (de cand cand am reinceput sa fumez ma gandesc mult dimineata la cai verzi pe pereti) asadar ma gandeam dimineata ca tot ce facem, facem ca sa ne deziluzionam (sa ne scapam de iluzii) – ne fortam sa obtinem ceea ce vrem ca sa nu traim cu visul/deznadejdea ca ar fi mai mult mai bine daca avea obiectul dorintei noastre – si totusi stim in fiecare moment ca nu e asa.