despre deprimarea-spoiala si avangarde
Asta apropo de emo, ca tot sunt la moda discutiile despre ei. Vorbeam ieri despre faptul ca aproape toate avangardele de la romantici incoace, si nu numai cele culturale, ci si miscarile de mase, modele tinerilor, au fost cam deprimate. In afara de exceptiile notabile care au schimbat lumea. Deprimarea (ca si dragostea nefericita) permit o atitudine “profunda” - ne place de cei deprimati pentru ca ei sunt plini de ganduri, sensibili, umani, doritori de nu-stiu-ce, persecutati de societate, fara-de-cuib, etc.
Faza nasoala e cuvantul “pasiune” nu prea incape in aceasi propozitie cu “deprimare” sau “disperare”. Cuvantul “deprimare” in schimb se povesteste frumos. Si cere foarte putina actiune. Nu iti rupe spatele. Nu necesita rationalizare. Nu creaza prea multe tensiuni - cum am putea sa dam in cineva atat de bolnav si atat de simtitor.
Acum, eu nu predic ranjetul pana la urechi. Nu traim in lumea perfecta, nu avem vieti perfecte, iar daca le-am avea, eu zic ca ar fi cam de plastic. E in natura psihismului uman sa dea gherle, sa isi puna intrebari, sa aiba temeri. Ce spun eu este ca trebuie sa ne traim vietile. Si pasiunea de a trai, de a face, de a fii sunt reteta cea mai buna. Hai sa punem un pic de speranta in jucariile noastre, sa le facem mai frumoase prin privirea noastra.
Si mai ma gandesc la o chestie. Deprimarea vine probabil din asteptarile nerealizate pe care le are cineva. Din egoism. Sfintii nu sunt deprimati. Deprimarea vine din ratacire, dar ratacirea nu e decat abandonarea cautarii.
Later update: am mai adaugat un cuvant la titlu (spoiala) ca sa fie ceva mai clar ce vreau sa zic.
12 comments May 16th, 2008