masura ororii
Citeam ieri “Amintiri din casa mortiilor” si ma gandeam cat de putin cunostea Dostoievski oroarea. Sau cat de mult s-a schimbat conceptul in doar o suta si ceva de ani. Ce ar fi scris Dostoievski daca ar fi cunoscut Gulagul sau Holocaustul sau Ruwanda sau Hiroshima sau Koreea de Nord sau Cambogia kmerilor rosii sau Yugoslavia sau… ? Asa insa, avem povesti dintr-o vreme in care nu aparusera inca ideologiile fatis criminale, in care cruzimea erau apanajul individului, nu al sistemului. Cum ar fi vazul problema morala a lui Dumnezeu, daca ar fi apucat sa stea pe marginea unei gropi comune, cu schelete descarnate in jur.
Ceea ce numea el “morti” aveau dreptul sa isi gadeasca propria hrana, puteau sa faca mici obiecte pe care apoi sa le vanda in oras, puteau tine sarbatorile, putea sa vorbeasca unii cu altii, primeau de pomana paine si colaci si cozonaci si banuti de la locuitorii orasului in preajma careia se afla inchisoarea. Zurbagii de vii, fata de mortii lui Primo Levi, de exemplu, sau cei ai lui Soljenitsin. Deloc bolgie a infernului, fata de ceea ce ne putem inchipui acum.
Si ma ma intreb: daca un secol si jumate a schimbat intr-atat oroarea maxima incat privim ca fiind aproape bucolice scenele descrise in “Amintiri”, cu ce e mai buna lumea in care traim? Mi-e teama ca asa cum excesul de antibiotice intareste pe termen lung parazitii, bacteriile etc, asa si noi suntem poate prea desensibilizati (de orori, de absurd zilnic, de imagini).
6 comments June 23rd, 2008