Monthly Archives: February 2012

Nevoia de a semnifica

Am citit o povestire a lui Danilo Kis numita Enciclopedia Mortilor. (Sidenote: Oare de ce tindem sa numim borgesiene toate povestirile cu carti si biblioteci infinite?). Despre o enciclopedie detaliata a tuturor vietilor oamenilor de rand: cu inventare de posesiuni marunte, cu cataloage de fapte de zi cu zi, cu numele frizerilor si vanzatorilor si medicilor si politistilor cu care a intrat omul in contact. Pornita din dorinta de a conserva fiecare fapta. De a da sens fiecarei existente.

In feluri mai prozaice toti facem asta. Conservam (trecutul ca asa ne definim persoana – prezentul e momentan si rezultat al trecutului – desi mai sofisticat ar fi sa spunem ca prezentul e rezultatul interpretarilor din trecutul apropriat al trecuturilor mai departate).Pastram haine pe care sigur nu le vom mai imbraca, carti pe care nu vom apuca sa le citim sau mai des pe care nu le vom mai reciti, colectionam chestii, ne legam de mituri personale. Tine de uman (nu in sensul inalt, ci in sensul clinic :))

Si ma gandeam la un fel de epitaf de pe o carte a lui Harlan Ellison – nu il mai stiu exact dar era ceva de genul: Sa se stie ca, o data, pentru un scurt timp, am insemnat ceva. (Suna mai bine, trebuie sa-l caut)

Si mai ma gandeam la Dawking care descrie foarte frumos toata constiinta ca efecte colaterale si neurmarite ale drumului ADN-ului in a se autoreplica, cu sanse de izbanda cat mai mari.

Si mai ma gandeam la Facebook si Twitter si FourSquares care de fapt sunt despre acelasi lucru: despre nevoia umana de a spune ca sunt ceva, ca fac ceva, ca lasa ceva in urma, ca pentru un scurt timp au insemnat cate ceva.

Si poate ca si d-asta e scris postul asta, desi eu cred, cum credem toti ca toata lumea vrea sa faca revolutii – vorba Beatles-ilor, ca am ceva de spus 🙂

un paste de comentariu (as in cut&paste – nu alimentul sau sarbatoarea)

Dau un paste la un comentariu de-al meu, replica a un comentariu de-a lui Cosmin Pojoranu, pe Facebook. Mi-ar placea sa aprofundez un pic chestia asta –  trinket epoch 🙂

E un scriitor foarte misto, Lucius Shepard care spunea intr-un roman de-al lui (A Handbook of American Prayer) ca traim intr-o lume fascinata de nimicuri: de trinkets, de magneti cu busola de pus pe televizor, de brelocuri cu Darth Vader in forma de pisoi, de ceasuri cu cuc din care ies crocodili si orice alte parascovenii care se pot imagina. Citatul e mult mai misto de fapt, si chiar iti recomand cartea. Anyway, ideea e ca ii dau dreptate: traim intr-o lume in care ne anesteziem cu chestii d-astea iar Facebook este dominant tocmai ca este avatarul epocii asa cum Almanahul Fermierului era avatarul secolului XIX sau televizorul cu sitcomurile fara sens a dominat anii 50-’90. La fel, tabloidele sunt o aplicatie a acestei idei

When we were young

Vorba cantecului. E coperta a treia dintr-un Interzone vechi, nr. 10, de cand Lenon abia crapase de cativa ani,iar eu schijeleam bastonase pe caietul tip 1 (Doamne cat am urat chestia asta, atat de repetitiva). Fix din iarna lui ’84-’85. (Si asta imi aduce aminte de un stilou topit pe soba bunicii, accidental, pentru ca nu puteam sa concep ca exista obiecte atat de fierbinti – asa eram de obisnuiti cu frigul din apartamente, iarna, pe vremurile alea).

Anyway, cum zicea un om ce povestea intr-o carte, atunci cand imbatranesti ai mai multe in jur si mai putine in fata. Da’ si asta e un cliseu, banuiesc.

 

 

2 ganduri

1. Daca e sa fi invatat un lucru important in anii astia:  ce fiinta complicata e omul. Toti si fiecare. Dincolo de pojghita pur instrumentala pe care ne-o aratam in chestiile cotidiene, de partea bogata a sufletelor (aia care se simte si chiar exista in raportul cu cei iubiti, cu prietenii adevarati in toate sensurile cuvantului), cred ca fiecare are inauntru o gaura neagra neutrinica din care se alimenteaza, sau macar un ghem de forte contradictorii care se agita ca serpii.  Si ce e mai extraordinar e faptul ca totusi exista comunicare adevarata, in ciuda acestor ghemuri de haos.

2. De dimineata mi-a venit Ramadan. Mi s-a parut o poveste atat de buna incat am vrut sa o am si in versiunea standalone (o aveam in Absolute Sandman  3 – si de fapt o aveam intr-o versiune cromatica chiar mai misto).

Pe drum spre munca ma gandeam la cele doua Bagdad-uri din poveste. Bagdadul mutat in tara viselor si Bagdadul din lumea reala. Suntem obisnuiti sa mutam prea mult trecut in tara viselor. De fapt asta e fictiunea turistului, ni se pare ca in trecut am fost doar in vacanta.