Ieri mi-a placut fraza asta din E.A. Poe:
I longed, yet dared not
to employ my vision. I dreaded the first glance at objects around
me. It was not that I feared to look upon things horrible, but that
I grew aghast lest there should be nothing to see.
Add comment May 8th, 2008
Ieri am bolit un pic (mancat prea cu pofta, prea iute de la KFC - chiar asa cand o sa raspund la leapsa Andressei trebuie neaparat sa mentionez si ca nu stiu/nu am rabdare sa mestec ca lumea - si la propriu si la figurat) si am citit cartea-reportaj a lui Murakami despre atentatul cu sarin din metroul din Tokyo. Mi-a adus aminte alt reportaj celebru - “Cu sange rece” al lui Truman Capote.
O carte mare (vreo 600 de pagini) care surprinde esenta spiritului japonez modern, prin acumulare de existente umane intamplatoare. Practic, e compusa din interviurile cu peste 60 victime, din vreo 3-4 discutii cu adeptii AUM, vreo doua convorbiri ale autorului cu un psiholog-scriitor, plus o serie de destainuri/eseuri ale lui Murakami.
Desi pare ciudat, cartea imi aduce aminte un pic de Spirited Away al lui Myazaki (tocmai il revazusem cu o zi inainte). Acolo, Chichiro Chihiro trebuie sa munceasca pana la epuizare pentru a-si pastra umanitatea si nu a fi transformata in animal, si a putea sa isi salveze parintii, insa pe de alta parte munca epuizanta aproape ca o face sa isi uite numele si rostul mai mare.
Cam asa si cu japonezii nostri victime. Societatea le rapeste practic orice urma de sens intern si le ofera in schimb doar munca si defularile institutionalizate, consumiste (cumparaturile, karaoke, alcoolul). Este tulburator cum cei mai multi nu au pasiuni puternice. Sau chiar mai mult, cum majoritatea sunt relativ detasati de familie - oameni care pleaca catre munca la 6 dimineata si se intorc dupa 10-11 seara. Este infricosator cand te gandesti ca genul acesta de dedicare (apropo, Murakami povesteste despre un experiment in care copiilor li s-au oferit diferite cuvinte/calitati spre alegere - cei mai multi au ales “perseverenta/tenacitate”, in vreme ce “libertate” s-a clasat doar pe locul al cincilea), deci este infricosator cand te gandesti ca genul acesta de dedicare nu ajuta in cele din urma celor care se lasa astfel consumati - ca pana la urma aceasta ardere genereaza efecte sociale sau economice negative - asset bubble, de exemplu, insa mai ales vid intern).
In tabara cealalta, cele 3-4 interviuri ne arata niste persoane mult mai pasionale, mai entuziaste (chiar in sensul etimologic, de “posedate de zei”). Oameni apartinand elitelor. Savanti care isi parasesc pozitiile bine-vazute din societate si isi abandoneaza libertatea in mainile guru-lui. Tineri geniali care cauta ceva dincolo de mundanul muncii si care ajung sa se piarda pe ei insisi.
Este excelenta, din acest punct de vedere, observatia lui Murakami ca, in vreme ce victimele mai in varsta, ii urasc cu patima pe faptasi, cei tineri - de douazeci-treizeci de ani - inteleg ca diferentele nu sunt atat de mari - ca cei care au pus pungile cu sarin in vagoane ar fi putut fi chiar ei - ca sistemul se bazeaza pe obedienta si pe cedarea libertatii.
Pana la urma, cartea nu este neaparat despre un moment determinat din istoria contemporana a Japoniei, ci mai degraba e o analiza sociologica/antropologica a societatiilor superindustrializate-supercontrolate-superconsumiste. Sau poate, si mai general, al societatiilor despiritualizate (in sensul de lipsire a indivizilor de posibilitatea de a se gasi pe sine). Din punctul acesta de vedere, cred ca dupa 11 septembrie 2001 cartea a devenit si mai actuala - nu exista “Ei” ca antagonism malign, ci mai degraba “Ei” sunt ceea cea am creat impreuna (societatea in totalitatea ei).
Ar fi mult mai multe de scris, insa voi incheia doar cu observatia lui Murakami ca japonezi, ca politeisti, percep altfel raul decat occidentalii - esentialmente monoteisti, chiar si cand renunta la religiozitate. Ca depinde de cum luminezi un lucru pentru a-l schimba din rau in bun.
3 comments March 31st, 2008
primit leapsa de la Ruxy si Mirona.
So:
Exista totusi tentative de experiment “real”, un gen de istorie contrafactuala practicat nu de ucronisti stimulati exclusv de fantezie, ci de istorici profesionisti, si inca mai rigurosi decat profesionistii obisniti, intrucat inteleg sa lucreze cu cifre si formule. Este curentul cunoscut in istoriografia americana sub denumirea de “New Economic History”. Datele esentiale ale unei structuri istorice, de preferinta de ordin economic, pot fi cuantificare, ordonate in sensul unei teorii corente, introduse in computer… si astfel ajungem la experiment. Modificare parametrilor este de natura sa dovedeasca, de data aceasta cu precizie matematica, ponderea si functionalitatea fiecaruia in structura globala supusa analizei.
Din Lucian Boia, Jocul cu trecutul.
Se da mai departe la Oana Anca, Poveste despre America si White Noise.
1 comment February 8th, 2008
Ieri stateam pe balcon si ma gandeam ca cea mai mare problema a mea este ca nu voi apuca sa cunosc cu adevarat toti oamenii pe care mi-as dori sa ii cunosc. E problema de timp, e problema de energie, e problema de disponibilitate. Cert este ca nu voi apuca sa-i cunosc pe toti pe care as dori sa ii cunosc. Si nu ma refer la cele 6 miliarde care sunt acolo, afara, ci mai degraba ca cei cativa zeci de cunoscuti - care nu voi deveni cu adevarat prieteni niciodata, pentru ca nu ne-am pus sufletele pe masa si am preferat sa vorbim despre lucruri care ne leaga superficial, ne cuprind intr-o categorie, nu intr-o specie.
Si ma mai gandeam ca niciodata nu am simtit nevoia sa calatoresc. Foame teribila de a vedea lucruri si locuri. Si mai mult decat atat, niciodata nu am simtit foamea terbila de a consuma anumite tipuri de arta - filme, de exemplu. Stiu si de ce. Pentru ca un film e un artefact colectiv, nu o opera individuala. Iar pe mine ma intereseaza doar oamenii, dar nu in ansamblu, ci doar unul cate unul. Cineva spunea ca nu mai citeste carti, citeste autori, si apoi chiar si mai mult, a incetat sa citeasca autori, si a inceput sa citeasca literaturi. Eu nu cred in colectiv. Cred in inteligenta colectiva a lucrurilor, dar pana la urma a rose is a rose. Adica tot scriitorul e cel care creaza limba, si nu invers. Dovada e ca exista scriitori mediocri si scriitori geniali in toate limbile, si ca afinitatile stilistice sunt dincolo de un areal lingvistic.
Anyway, tot ce voiam sa zic, e ca imi pare rau ca nu pot sa cunosc cu adevarat multe suflete, pe viu. Si atunci ne multumim cu surogatul (in sensul bun, insa) care este literatura. Literatura e despre cunoscut suflete in primul rand, si abia in al doilea despre citit povesti. Si in nici un caz despre actiune sau stiinta.
Astazi am citit postul asta pe techcrunch : Nobel Laureate Says The Internet Makes Us Dumb, We Say: Meh.
Dupa care am citit discursul lui Doris Lessing, despre care e vorba in postul de mai sus.
Discursul e o capodopera de modestie si de curaj. Postul este lucrarea unui sofist - care isi decupeaza niste premize favorabile si se joaca cu sensurile.
Wikipedia nu va inlocui niciodata o carte buna (sa spunem Michel Tournier, bunaoara), asa cum un aspirator nu poate inlocui o glastra cu flori. Instrumental versus suflet. Problema e ca instrumentalul devine din ce in ce mai knowledge-based (voiam sa spun epistemic, dar era si pretentios si inexact - ideea e ca oamenii tind sa munceasca din ce in ce mai mult cu capul, deci tool-urile folosite tin mai mult de cap acum decat de brat - excelul si baza de date au inlocuit sapa si ciocanul) , si tinde sa induca in eroare cu privire la ceea ce e cu adevarat sufletul.
E un discurs superb, cel al doamnei Lessing. E despre singura foame care nu se stinge niciodata cu adevarat, sau cel putin nu ar trebui sa se stinga. Toti muntii sunt acelasi munte, dar niciun om nu este la fel.
Si m-am intors la comentariile din postul de pe techcrunch si m-am bucurat. Credeam ca vor da dreptate autorului. M-am inselat. Oamenii inteleg, totusi, si asta spune ceva. Iata unul care mi-a placut:
come on, in a decade, attention shifted from art, politics, science…, to the possible release date of the iPhone v2 and the Facebook’s PR issues. And this is not just for the geeky readers like the ones like us here, but for the masses.
we know more, for sure, but do the relative quality of what we learn…
and this post is, even though supposed to be read lightly, pretty offensive. And nastily defensive.
Pana la urma sunt si cele doua parti ale vietii mele: cartile/sufletele/omenii si munca/calculatoarele/internetul. Internetul trebuie insa sa inlocuiasca ciocanul, nu cartea. E simplu. Si cartea poate sa fie din hartie, din plastic, din biti sau din raze laser, dar trebuie sa aiba inauntru un suflet cu rabdarea si sfiala de a se povesti de dragul sufletului sau, nu un rezumat instrumental sau o poveste inspirationala sau un discurs laudaros.
5 comments December 10th, 2007
A castigat Murakami. Eu il preferam pe Roth.
Later update: Greseala mare!. Am inca nu s-au dat premiile 
Am citit pe Mayuma blog, de fapt. Nu s-au anuntat inca.
Later update: Doris Lessing it is.
7 comments October 11th, 2007
O sa asociez cartea asta cu Hurt, pentru toata viata. Stau aici, si e aproape unu noaptea si imi dau seama ca as putea sa sa scriu despre volumasul asta in ambele feluri posibile: volumasul de povestiri al unei cocote filosofale care incearca sa atinga eternitatea, sau volumasul unei persoane care a cunoscut un geniu si care prin cunoastere si-a pierdut inocenta, sau cel putin ingenuitatea.Am citit doua volume dedicate amorului in ultima perioada, poeziile lui Bukowski si scrisorile amoroase de batranete ale lui Cioran. Si, lucru ciudat, ambele volume seamana. Sau poate nu e deloc lucru ciudat. Confucius-like, cum spuneam intr-un post anterior. Seamana insa si la un nivel mai profund. Refuzul credintei. Credinta e o chestie foarte ciudata, tinde sa se autointretina. Autorecursiva. Credinta e baroca, se o resfrange in ea insasi si se autogenereaza. Asa functioneaza credinta.
Sa revenim la volumasul nostru, pentru ca pana la urma e doar un volumas. Teza generala este ea voia nouos, el voia eros. El era masculul refuzat, ea era invatacica dornica de contactul spiritual cu maestrul, noi simpatizam el, el a pierdut, vai-vai.
Nu cred in solutii simple, astea sunt apanajul zeilor, iar zeii nu exista, prin urmare nu exista solutii simple cand vine vorba de spirit. El, Hyperion voia sa se valideze ca animal pe moarte, vorba lui Roth, ea femeia voia sa se descopere atat ca obiect cat si ca subiect spiritual, in the process everybody loss. Mi-au placut intotdeauna strategiile fatale, vorba lui Baurdrillard (dracu’ stie cum se scrie corect), adica fazele alea in care o data jocul pornit totul se duce in jos pentru tot participantii. Si nu minimalizarea pierderii m-a fascinat, asta e treaba contabiliceasca, ci mai degraba consecintele post-apocaliptice. Ce se intampla dupa razboiul atomic. Cum se supravietuieste atunci. Cioran pierde, insa castiga prin faptul ca pozitional se afla mai bine - isi scrisese opera. Friedegard pierde pentru ca intelege ca vezi bai batman nu totul se reduce la coapse. Cioran moare. Consoarta lui se sinucide. Friedegard supravietuieste cancerului si publica. Analiza tranzactionala, parintele castiga intotdeauna, chiar daca cedeaza tura.
O putem citi ca pe povestea unei fufe cu o spoiala (de fapt mai mult decat o spoiala, hai sa nu fim rautacios gratuit) de cultura. Sau ca povestea monstrului care consuma tanara. Da, stiu ar trebui sa favorizam lectura Cioran sufera, Cioran moare implinit, pentru ca roman de-al nostru. Dar hei, lucrurile sunt un un pic mai complexe. Cioran oricum murea, bine ca i s-a ivit ocazia sa scrie scrisori si sa umfle notele de telefon scriindu-i amantei sale spirituale, cel putin. Cioran avea nevoie de contradictorialitatea asta pentru biografie. El nu pierde nimic.
Ea (Friedegard) pierde ceva? Nimic din ce nu ar fi avut. Ea scrie o poveste despre el pana la urma. Nobody gives a fuck about Friedgard. Pana la urma e chiar o fufa, grupie, Jungfrau, spune-ti cum vreti. Povestea era menita sa fie scrisa. Cioran trebuia sa se autonege, trebuia sa il simtim ca uman. Altfel ar fi fost doar un animal fara dorintele. El se autorealizeaza prin povestea asta. Ea? Acum o avea vreo saizeci de ani, mananca pensia staului german, are grija de nepotii fiului Leontin si se gandeste ca la un moment-dat in viata ei, cand avea tzatze, a fost curtata de un spirit care oricum nu murea dupa cunoasterea ei in ceea ce priveste muzica lui Schuman, desi era al naibii de politicos. Mortii castiga intotdeauna, e lectia buna. Si mai e una. Nu exista scurtaturi. Nimeni nu il iubeste pe Cioran pentru scrisorile lui de batran dat in mintea adolescentilor. Il iubim pentru Tratat de descompunere (chiar ar trebui sa-l recitesc, nu cred ca lectura de 16-17 ani este suficienta). Si hei, ca tot am folosit vocabula asta intr-o luna discutie azi,multumesc mai, pana la urma castiga who delivers. Si Cioran a livrat. Chiar si atunci cand a suferit a momentry lapse of reason. Ne pasa de reason? De motiv, de ratiune? Doar ca sa il conturam mai bine. Conteaza pana la urma nu cine joaca jocul, ci cine ramane adevarat cu el insasi. Friedergard isi pierde din naivitatea sa de femeiusca care ii trimite lui Cioran o fotografie cu ea insasi, in a doua scrisoare, fara sa i se ceara. Cioran isi continua marsul Johny Walker-like (mama, ce imi place reclama aia cu Baggio, conteaza sa te intorci si sa executi corect de data asta). Si hei, nu e o recenzie, e o confesiune spovedanie. Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.
2 comments September 7th, 2007
Astazi am cunoscut un domn al literaturii. ☺
Un om firav, intre doua varste de la care am cumparat cateva carti – un Gog (il am, dar cine stie cine ar putea sa il vrea), Razboi si Pace – pe care spre rusinea mea nu l-am citit pana acum, cinci volume din Legendele Regelui Arthur si inca vreo patru carti – Durell – Cvartetul din Alexandria, o istorie biblica, etc
M-am intalnit la metrou cu domnul respectiv si am vorbit mai mult de jumatate de ora. De fapt mai mult a vorbit el – si asta spune ceva, tinand cont ca sunt individ egocentric caruia sunetul propriei voci ii este mai drag decat orice muzica. ☺
Sa va zic ce am aflat:
1. Arghezi dadea autografe lungi. Chiar daca nu ii erai prieten apropiat, iti scria ceva original, inteligent si unic pe carte. Si era generos, ceea ce inseamna ca cota sa pe piata de autografe nu este asa mare. Era un lucrator, asa zicea distinsul anticar.
2. In schimb cotele zgarcitilor sunt mult mai mari – raritate, domnule.
3. Bacovia si Sadoveanu erau si zgarciti si stereotipi: “Cu drag”, “In amintirea etc”
4. La un moment-dat, domnul nostru a gasit o carte pe ocazii pentru care a fost singurul licitator. Eugen Ionescu – Elegii pentru fiintele mici, scoasa la o editura obscura, in perioada interbelica. Prima carte a lui Ionesco. Care, asa cum era descrisa de cel care o ofera spre vanzare, o persoana din Petrila, continea niste mazgalituri caudate. Incepeau asa “pentru Eddie si Leti, prieteni de suflet…. “ si se continua foarte frumos vorbind despre seri cu discutii si despre amintirile acelor seri de discutii. Autograful lui Ionescu pentru Letitia Papu, marea sa iubire de tinerete, si pentru fratele sau, Edgar. Domnul nostru cumparat-o pe 300.000 lei. Si a descoperit ca mai continea 4 ilustratii in penita facute de Ionesco, avand nume fatasmagorico-suprarealiste: minotarul, etc
5. Domnul nostru cumpara bibiloteci intregi, arunca cartile proaste, le vinde doar pe cele in stare buna (si pot certifica ca cele cumparate de mine sunt intr-adevar impecabile) si mai pastreaza anumite raritati.
6. Dintre aceste comori mi-a enumerat poeziile manuscrise ale lui Nichita, carti postale scrise de Caragiale, opera acestuia in prima editie, Almanahul Romania Juna, editia prima a lui Eminescu, precum si multe altele.
7. Mi-a povestit de bizonii care se inghesuie sa cumpere Pavel Corut, desi el in semn de dispret pune un prêt de pornire derizoriu.
8. Mi-a povestit cum un astfel de bizon l-a contactat la 1 minut de la finalizarea licitatiei insistand sa o ia cat mai repede si temandu-se sa nu piarde pretioasa carte.
9. Mi-a povestit de o doamna care voia sa cumpere Cvartetul din Alexandria (aparut intre timp si la Polirom) si l-a castigat cu 40.000 lei vechi. Cum a venit cu taxiul si a vrut sa-i ofere un million, bani pe care domnul nostru i-a refuzat, spunandu-i ca 40.000 lei este suficient.
10. Mi-a povestit despre antipatia sa pentru Gelu Naum, care a scris si poezii pentru partid.
11. Mi-a povestit despre faptul ca autograful lui Labis este foarte rar pentru ca intre momentul aparitiei primului volum si cel al calcarii sale de tramvai a trecut putin timp.
12. Mi-a vorbit de faptul ca la inceput avea mustrari de constiinta cand oamenii porneau sa supraliciteze pe o carte gandindu-se ca el poate sa faca rost relativ usor de un alt exemplar.
13. Mi-a promis ca ma ajuta sa reperez un Arhipelagul Gulag si O zi din viata lui Ivan Denisovici (pe care am dat-o si nu s-a mai intors inapoi)
14. Ma mai gandesc ce carti am dat si as dori sa le recitesc (sunt cateva, dar nu mai stiu acum)
15. Mi-a vorbit despre o carte veche cu litografii frumoase ale unui anume Grossman (sper sa fi retinut bine) - nu retinusem, era Grandville - care este considerat un fel de antecessor spiritual al suprarealismului
16. Mi-a spus si cu cat a revandut “Elegii pentru fiintele mici”. 50 de milioane de lei
17. Era multumit de okazii.ro si de sistemul acesta cu licitatii – imi povestea fascinat de modul in care uneori oamenii ajung sa se bata in preturi, sau cum daca el intelege sa isi exprime optiunile estetice sau profesionale prin pretul de inceput al licitatiei – cum incepe la Paunescu de la 0.5 ron pentru ca este un porc fals-poet (complet de acord), cum scoate la vanzare o carte la un pret mult mai ieftin daca vede ca cineva a scos aceasi carte la un pret care este in mod artificial umflat etc.
18. Si mai mi-a povestit despre Nichita (in casa caruia fusese de doua ori – domnul fiind absolvent de filologie) si despre felul in care isi scria autografele (mi-a vorbit de un autograf frumos pe care il daduse lui Vianu – sper sa tin minte – o poezie intreaga doar pentru el, autograf pe care el in vanduse in epoca in care nu-i placea Nichita, pe care acum insa il recunostea ca marele poet al epocii).
Asadar, daca aveti chef de carti si de cateva povestiri frumoase, stiti ce trebuie sa faceti.
Va multumesc, domnule ioanid.
4 comments August 18th, 2007
Amintiri din viata, 20 de ani in Siberia, Anita Nandris Cudla
Ascultam cantecul asta al lui Tori Amos si m-am gandit sa va scriu despre o femeie puternica. Pur si simplu m-a lovit ca trebuie sa fac o pauza (scriam in exceluri pentru munca) si sa vorbesc despre ceva. As putea sa vorbesc despre mama mea, sau as putea sa vorbesc despre cele cateva fete extraordinar de puternice pe care le stiu, care stiu ca ar merge pana la capatul pamantului pentru ceea ce cred, sau as putea sa scriu despre multele femei de pe strada care se invart in fiecare zi ca niste rotite gestionand banuti dar pastrandu-si in acelasi timp sufletul. Mai puternice decat noi, barbatii, for sure, care pana la urma suntem doar niste baieti carora le place sa se umfle in pene si sa se laude cu cele mai tari jucarii pe care le au ei, indiferent ca astea sunt masini de curse sau niste poezii cu adevarat divine sau comanda a zece mii de soldati sau marketing manageri.
Pur si simplu m-a traznit ca trebuie sa scriu despre femeile puternice, femeile care nu sunt exceptia si care sunt farte aproape de felul de a fi al copacilor (da, stiu feministele ar putea sa spuna ca genul asta de asociere, femeie-regnul vegetal - pamant, e un loc comun si nu denota decat o viziune patriarhala dar nu despre asta e vorba, zau).
Saptamana trecuta am citit cartea Anita Nandris Cudla - “Amintiri din viata: 20 de ani in Siberia”. Hai sa scriu despre aceasta femeie. Un fel de O zi din viata lui Ivan Denisovici la feminin. Dar mai profund in anumite parti. O carte scrisa de o femeie de la tara, bucovineanca, este deportata in Siberia, si care sta acolo, timp de 20 ani. Incercand sa faca un rost pentru ea, si pentru cei fii ai ei - deportati ca adolescenti.
O poveste pe care, daca as scrie pentru manageri si pentru alte fiinte de acest fel, sau si pentru antreprenori, as recomanda-o mai mult ca cine stie ce chestie de la Haas sau Harvard Business School.
Anita noastra este singura fiica a unei familii de tarani gospodari bucovineni, intr-o familie cu sase copii. Doi dintre frati mor tineri, doi sunt trimisi la scoli inalte si ajung profesori doctori universitari, in vreme ce ea si alt fiu raman pe langa casa. In vremea primului razboi, mama Anitei este batuta cu bicele de muscali care o transforma intr-o neputincioasa care statea doar in pat si trebuia ingrijita.
Si aici incepe povestea Anitei: care alege sa nu se casatoreasca cu un baiat de acelasi nivel social (bogatie) ca si ea, dar din alt sat, si sa caute pe cineva mai putin instarit in satul ei, doar ca sa poata avea grija de mama. Se casatoreste, primeste de la tatal ei o zestre nu foarte importanta, caci acesta era nemultumit de partida facuta, si incepe cu greutatile vietii de la saptesprezece ani.
Ma gandeam ca poartea asta a povestirii e chiar mai importanta decat experienta Gulagului: modul in care pornind de la putin cei doi soti incep sa se chiverniseasca, sa stranga lucruri, sa creasca animale, sa ia vitei si sa ii transforme in tauri si apoi sa ii vinda, Anita sa se sacrifice pentru dorintele sotului sau - care voia caruta cu cai, nu cu boi, pentru sa se simtea pus in inferioritate, modul in care strangeau ban pe ban - imi este familiar. Pentru ca asa au fost si ai mei. Si asa sunt probabil o gramada de de familii in tara asta. Si este extraordinar ca sunt asa, si ca maladia comunismului nu a putut elimine aceste virtuti casnice si cotidiene. Genul asta de bootstraping plin de candoare mi s-a parut induiosator. Si povestea meselor cu fratii domni de la oras imi aminteste de mesele de la bunica mea - de cand eram mic, care erau asa bogate, sau cel putin asa imi pareau mie, cand eram micut, in anii comunismului, si care durau pana noaptea tarziu, cand puteam sa vad stelele. Si erau asa de multe stele in vremea copilariei mele, la tara. Nu stiu unde au disparut, dar de fiecare data cand sunt la munte, sau intr-un alt loc senin, imi aduc aminte de noptiile ale de la tara, sau de tatal meu care imi arata carul mare.
Dar sa revenim la Anita noastra. Anita noastra pierde aproape totul intr-o zi din vara lui 1941. La mai putin de 2 saptamani de intrarea trupelor romane in Bucovina. Isi pierde mama, isi pierde sotul, isi pierde casa.
Ii raman insa copiii. Trei copii cel mai mare de 17 ani, cel mai mic de 11. Cu care ajunge in Siberia. Si pe care trebuie sa ii hraneasca. Sa le asigure un minim de umanitate. Si lupta pentru aceasta zi de zi timp de douazeci de ani. In conditii cumplite. In friguri de -40 de grade. Intr-o atmosfera de calvar. Trage zi de zi la un jug teribil, intr-o lumea nenorocita a carui sfarsit nu se intrevede niciodata. Timp de 20 de ani, crescandu-si copii.
Apoi se intoarce. Si isi reia traiul in casa ei. Si apoi moare.
Candva am auzit la cursul lui Liiceanu despre Heidegger, sau poate am citit intr-o carte, ca Heidegger isi incepea cursul despre Aristotel cu urmatoarea fraza: “Aristotel s-a nascut in anul X, si-a scris opera, si a murit in anul Y”. Doar atat, fara cancanuri biografice care sa stimuleze imaginatia invataceilor. Viata=opera.
Anita Nandis a izbutit sa scrie o carte si ea. Alte persoane ca ea nu pot insa. Si cu toate acestea, se nasc, traiesc vremuri mai mult chinuite si in felul lor comun prezerva umanitatea mai mult decat cartile. Prin fapte si prin zambetele lor cotidiene si prin capacitatea de a trage in continuare, inainte.
6 comments August 17th, 2007
Acum sunt la sediul cel nou (ne mutam zilele astea). Am venit sa testez netul dar am uitat de cablu dintre mediaconvertor si laptop. Nu e de mirare, asa sunt eu, uituc. De fapt, de ce sa dau vina pe mine, cablurile sunt problema majora a lumii, pe bune. ar trebui sa fie abolite.
Asadar stau si citesc din Wittgenstein, Insemnari postume. Am gasit cateva citate profunde, desi nu ma dau in vant dupa aforisme:
Daca ai iubirea unui om, nu o poti plati cu nici o jerfta; dar orice jertfa este prea mare pentru a ti-o cumpara.
Ceea ce este greu este de a intelege adanc dificultatea
Salutul pe care ar tebui sa si-l adreseze unul altuia filozofii ar fi: “Nu te grabi!”
si mai ales
Nu putem construi nori si de aceea viitorul visat nu va fi niciodata aievea.
Cam atat din Witgensttein.
Acum ca tot vorbeam de umanitate, o sa notez aici, mai ales pentru ca uit - e foarte misto, aproape miraculous, cum noi ne aducem aminte de lucruri,nu este anormal ca uitam, este fabulos ca din cand in cand se aprind scantei si ne aducem aminte - asadar sa notez despre “Algernon”.
Algernon e filmul, “Flori pentru Algernon” e cartea. Si filmul e prima mea experienta catarctica. La care am plans ca un om matur. Am plans pentru nefericirea unui personaj, nu pentru mine, sau pentru a impresiona parintii. Si am plans pentru suferinta sufleteasca de aici, nu pentru durerea fizica sau pentru moarte.
L-am vazut imediat dupa revolutie. Singur, in pat, la televizorul mic, alb-negru, din dormitorul meu. Sport se numea televizorul, cu cutie de lemn maroniu inchis.
Cred a fost prima data cand am inteles cum e sa fii altcineva. Cum e sa ai visele altcuiva, sa vrei sa fii intelligent, sa vrei sa impresionezi si sa fii bataia de joc. “Flori pentru Algernon” si “Gimpl Netotul”, astea sunt cartile mele cu oameni mici si suferintele lor.
Prima data cand am plans estetic.
Ieri “Flori pentru Algernon” a venit din nou la mine (citisem nuvela pe vremuri, dar niciodata versiunea extinsa). Si, pentru ca lucrurile se repeata intotdeuna, este o regula estetica pe care compozitorii si scriitorii o stiu prea mine, cartea, de fapt ceva scris acolo in ea, mi-a mai spus o data, cu si mai mare forta, ca in lumea asta chiar exista suflete umane, desi sunt atatea momente in care tinzi sa crezi contrariul, ca toate drumurile noastre prin campiile nesfarsite au un scop, aici, in lumea asta. Si ca merita sa plangi, si ca merita sa zambesti.
Later update: Filmul se numea Charlie, nu Algernon
1 comment July 3rd, 2007
Si ca tot suntem la capitolul poezie si la timp, si la trecerea si pierderea lui, si la trecerea si pierderea viselor sau a fortei, mi-am adus aminte de ceva dintr-un poet chinez mare, Du Fu.
To the Recluse, Wei Pa
Often in this life of ours we resemble, in our failure to meet, the Shen and Shang constellations, one of which rises as the other one sets. What lucky chance is it, then, that brings us together this evening under the light of this same lamp? Youth and vigor last but a little time. — Each of us now has greying temples. Half of the friends we ask each other about are dead, and our shocked cries sear the heart. Who could have guessed that it would be twenty years before I sat once more beneath your roof? Last time we parted you were still unmarried, but now here suddenly is a row of boys and girls who smilingly pay their respects to their father’s old friend. They ask me where I have come from; but before I have finished dealing with their questions, the children are hurried off to fetch us wine. Spring chives are cut in the rainy dark, and there is freshly steamed rice mixed with yellow millet. `Come, we don’t meet often!’ you hospitably urge, pouring out ten cupfuls in rapid succession. That I am still not drunk after ten cups of wine is due to the strength of the emotion which your unchanging friendship inspires. Tomorrow the peak will lie between us, and each will be lost to the other, swallowed up in the world’s affairs.
E trist, nu? Si mai trist e ca atati de putini oameni merita regasire in viata asta. Si inca si mai trist e ca uneori nu vrem, nu putem, nu ne pasa de aceste regasiri.
Add comment June 30th, 2007
Cavalerul inexistent - Italo Calvino
O cartulie pseudoistorica prezentand in cheie alegorica povestile cavaleresti ale unui cavaler perfect-in-inesistenta sa, a scutieruli sau nebun care se pierde continuu in natura, a unui tanar cavaler care cauta idealul feminin, a altui tanar cavaler care cauta idealul transcendent (Sfantul Graal), a unei femei care cauta cand lupta, cand marea iubire in forma ei idealizat-inexistenta.O poveste plina de umor despre rolul fictiunii in lumea noastra. Despre fictiune si semnificarea aposteriorica a actiunilor, despre sensul vietii ca poveste impartasita/aceeptata social. Foarte eficienta ca fabula ce se refera la cautarile noastre ca fiinte umane. Fiecare cauta ceva, nu? Insa cum alegem ce cautam? Nu e mecanismul alegerii construit pe aritrariul fictiunii? Nu alegem sa alegem cuvinte?
Fireste, “fictiune”+”satira”+”roman cavaleresc” —> te duce cu gandul la Don Quijote. Pe mine insa m-a dus cu gandul si la The Sun also Rises/Fiesta a lui Hemmingway.
Cand am inceput sa scriu asta as fi vrut sa scriu despre branduri ca minciuni, sau cel putin ca fictiuni cu care ne autoamagim. Vrem lucruri pentru ca le investim cu puteri - ne dau status, ne fac fericiti, ne ajuta sa evoluam. Vanzatorii buni stiu asta. Sell the sizzle, not the steak. Vrem povesti care sa ne diferentieze. Sau sa ne ofere apartenenta, depinde cum suntem construiti. Fiecare vrea Graalul lui de buzunar.
1 comment June 24th, 2007
Elie Wiesel - Nebuna dorinta de a dansa
Pana sa fi citit romanul acesta, sincer sa fiu nu stiam prea multe despre Elie Wiesel. Decat ca era evreu, a trait Holocaustul, a luat Premiul Nobel pentru pace, e originar din Romania si a facut multe pentru memoria victimelor Holocaustului. Sincer, sa fiu il suprapuneam oarecum pe Simon Wiesenthal
Chiar si cumpararea cartii a fost un joc al soartei, si pot spune cu mana pe inima ca soarta potriveste uneori lucrurile mai bine decat zece intelepti. Pe cuvant, cred ca de multe ori asta e ceea ce ne lipseste in lumea asta - lasatul in voia soartei. Suntem prea tensionati, prea programati, prea orientati catre un scop sau altul. Si asta cred ca ne ingusteaza de multe ori viziunea. Pana la urma asta e una dintre temele romanului, soarta - omul intre istorie, alegere, rationalitate si trairile mistice si emotionale.
Povestea oarecum autobiografica a lui Doriel - un evreu ce traieste cel de-al doilea razboi mondial, copil fiind, ascuns intr-un satuc din Galitia, si care - ajuns la 60 de ani - isi rememoreaza, recreaza, joaca viata in ringul de lupta a unei psihanaliste.
Un discurs tragic despre nebunie si singuratate, despre pierdere si alegerea pierderii, despre oamenii din lumea noastra, insingurati, pierduti de multe ori, despre aceia carora aleg sa nu traiasca cu adevarat. Si despre speranta.
O cartulie foarte recomfortanta o data ce treci de primele 50 de pagini. Despre aceea nebunie nepatologica care ne stapaneste mai mult sau mai putin pe toti. Uite imi dau acum seama ca nebunie bine de la ne-bun. Adica acea stare ca ne face sa fim mai putin buni decat am putea fi. Sa traim vieti care nu ne actualizeaza intregul potential. Iar daca asta e sensul cuvantului, poate cineva sa sustina ca nu e nebun? Ii invidiez sincer pe cei care pot sa spuna asta cu sinceritate.
O carte despre traditiile idish, despre tulburarile dintre modernism si traditionalism in societatea evreasca, impanata cu cateva fabule hasidice, pe fundal. Personal, mi-a placut cea cu rabinul care isi intreaba invatateii care este cel mai tragic personaj din Biblie: Abraham, raspunde unul, pentru ca i se cere sa isi sacrifice propriul fiu. Isaac, raspunde altul pentru ca devine sacrificiu. Moise, spune al treilea. Iov, al patrulea. Rabinul, da din cap si le spune: Dumnezeu este cel mai tragic personaj, pentru ca de acolo de sus vad ce fac oamenii din creatia Sa si se intristeaza.
Cum am spus si despre Kadish pentru copilul nenascut - cu care acest roman are extrem de multe in comun, parca sunt doua carti gemene - desi inradacinat in traditia evreasca si in Holocaust, e genul de roman existential care transcede elementele istorice. Povestea unui suflet pierdut care se cauta si pana la urma isi da seama ca mantuirea e in celalalt si in copii, chiar daca lumea e inspaimantatoare uneori.
Add comment June 23rd, 2007
Cand eram mic am salvat de la gunoi o carte. Mai exact am gasit-o la ghena, la alt etaj. Nu ma intrebati ce cautam in ghena altui etaj, ca nu stiu. Se numea “Povesti asiatice”. Sau poate asa am numit-o eu, pentru ca era o carte foarte rapanoasa, cu foi foarte galbene si foarte rasucite, si cu coperta refacuta dintr-un coperta de caiet, albastra; parca scria totusi cu pixul pe ea “Povesti asiatice”.
Poate parea ciudat, dar retrospectiv imi pare ca a fost prima mea carte de povesti pe care am citit-o. Fireste, ai mei mi-au cumparat altele inainte, dar asta mi-a ramas in minte.
Avea povesti foarte intelepte cum ar fi cea cu cei sase cersetori indieni care pipaie un elefant si descopera ca elefantul este fie un sarpe, fie un zid, fie un trunchi de copac, fie o funie, fie o frunza de palmier - in functie de ce au pipait. Sau cea cu soricelul care se speria de o pisica, chiar daca vrajitorul il transformase intr-un cotoi enorm, intr-un caine sau intr-un tigru. Si multe altele. Vai, ce n-as da sa mai citesc cartea aia. Chiar asa, o stie cineva? O are cineva? Mi-o imprumuta cineva.
Apropo de carti, maine voi merge din nou la emisiunea lui Bobby de la RadioLynx si vom vorbi de carti toata noaptea (sau cel putin printre altele).
Si tot apropo de asta mi se par fascinante culegerile de povestiri - mult mai mult decat romanele. Mai ales daca au multe povestiri - cum era cea a lui Haskek - “Povestiri vesele” sau cea a lui Wells, “Oul de cristal”, sau povestirile mele asiatice. Asta si pentru ca tind sa am memoria scurta. Si pana citesc toate povestirile, deja le-am uitat pe primele. Sau la Borges, apropo de Cartile de nisip.
Acum citeam de exemplu “Cele mai frumoase povestiri” a lui Buzati. Stiu, Desertul Tatarilor rules.
Deci citesc povestirile astea si apoi le uit, si daca le mai citesc o data le uit din nou. Asa merg lucrurile. Am impresia ca o parte din volumul ala am citit-o si anul trecut.
Am gasit una pe care o citisem cand eram f mic, intr-un almanah. Despre un om se interneaza aproape sanatos, este plasat la etajul sapte al unui sanatoriu, si apoi din subterfugiu in subterfugiu ajunge la etajele inferioare (cazurile grave), pana la etajul 1 (unde moare). Am mai scris de povestea asta si aici.
Si stateam astazi si ma gandeam ca eu pe langa faptul ca sunt negru (corbul naiv din fabula) si alb (marele iepure alb, care nu are niciodata timp) sunt si neincrezator. Ma ating povestile astea ca cea cu sanatoriul si pacalirea bolnavilor - uneori ma intreb daca nu exista secrete pe care toti din jurul meu le au, in afara de mine (de exemplu, poate exista un cult secret, sau Orbis Tertius). Sau multe alte ganduri de genul asta pe care acum l-am uitat.
Nu mai stiu ce voiam sa spun: poate doar ca am gasit o carte misto la gunoi cand eram mic si apoi am pierdut-o.
3 comments June 7th, 2007
Daca aveti timp astazi, dupa pranz, treceti pe la Bookcrossing3, la Carturesti/Artur Verona. Cei de la Bookblog si restul persoanelor implicate fac o chestie supermisto, pe bune. Pacat ca nu am cum sa ajuns si eu astazi.
Ma gandesc sa aleg si eu 4-5 carti pe care doresc sa le dau celor care vor sa le citeasca. Dintre acelea care mi-au placut cel mai mult.
2 comments June 3rd, 2007
Vonnegut a murit - Daca aveti timp (sau daca nu aveti timp dar puteti totusi sa iesiti din cand in cand din malaxor) cititi-i un roman. Veti trai (un pic din voi, un pic din el).
Add comment April 12th, 2007
Practic, ieri noaptea am visat un nou gen literar.Se numeste southern-confort-slavepunk si este cam ca steampunkul dar mai tare. 
Acolo unde moravurile in steampunk sunt victoriene, in genul meu nou inventat sunt moravurile sudiste. Forta principala nu este aburul si forta manuala a sclavilor. Povestile beneficiaza de decorurile calde din Pe Aripile Vantului si de umorul din Tom Sawyer. Si de mizeria conditiei sclavilor. Iar potentialul distopic este evident. De exemplu, Coliba Unchiului Tom in versiunea mea slavepunk ar fi foarte interesanta, cred.
Acest nou gen este Open Source si Creative Common (no attribution required).
3 comments April 11th, 2007
Ce se intampla daca il amestecam pe Thomas Friedman cu Norman Spinrad plus Bruce Sterling la care adaugam web2.0, blogging si podcasturi, new economy si politica din belsug, dupa care presaram cu Creative Commons dupa gust? Il obtinem pe Cory Doctorow. Iar daca nu va place literatura speculativa, nu-i bai: e unul din oamenii de la boing-boing.com
Uite chestia asta m-a uns la suflet:
I believe that we live in an era where anything that can be expressed as bits will be. I believe that bits exist to be copied. Therefore, I believe that any business-model that depends on your bits not being copied is just dumb, and that lawmakers who try to prop these up are like governments that sink fortunes into protecting people who insist on living on the sides of active volcanoes. Me, I’m looking to find ways to use copying to make more money and it’s working: enlisting my readers as evangelists for my work and giving them free ebooks to distribute sells more books. As Tim O’Reilly says, my problem isn’t piracy, it’s obscurity. Best of all, giving away ebooks gives me lots of key insights into how to make money without restricting the copying of bits. It’s a win-win situation.
Azi-maine scriu si de cartea lui aparuta in romaneste.
Add comment March 22nd, 2007
Povestea lui Orisicine - Philip Roth
Si el stie asta. A avut noroc sa fie apreciat de tanar, a avut bani, si femei, prestigiu academic, succes de public si cam tot ce mai vrea un om ca sa fie fericit. Si in primul rand a avut norocul de a fi ajuns cu bine la capatul vietii. Face 74 de ani maine (19 martie). “Goodby, Columbus” se numea prima lui carte, iar nuvela care dadea titlul cartii era povestita prin perspectiva unui tanar la inceput de drum. (Apropo, cred ca asta este una dintre chestiile cele mai tari la Roth - povestirea la persoana I.) Au trecut aproape 50 de ani, si Roth si naratorii sai au imbatranit incet incet. Treizeci-patruzeci-cincizeci-saizeci de ani. Saptezeci, acum. Au ramas aceiasi evrei aroganti, destepti si aprope obsedati sexual, cu succes in viata, avand probleme cu copii, insa acum si cu varsta.
Dar hai sa scriu ce cred eu despre moarte, mai bine.
Am descoperit moartea la cinci sau sase ani. Si am fost deprimat un an de zile atunci. Si nu am spus la nimeni. Iar acum o pun in paranteze. Traiesc ca si cum n-ar exista. Dar nu in felul ala idiot al lui Gandhi care zicea ceva de genul “traieste ca si cum ar mai fi o zi, invata ca si cum ar mai fii o mie de ani” sau asa ceva. Ala e bullshit. Nu, nu ma intereseaza moartea, nu vreau sa ma gandesc prea mult la ea si daca stau bine si ma gandesc pot sa il dau dracu’ si pe Heidegger. (Prietenii stiu de ce. )
Sincer vorbind, mi se pare ca cel mai mare esec din viata fiecaruia este moartea. Marele egalizator.
O evitam cu totii. Sau aproape cu totii. O transformam intr-o chestie solemna, sau intr-o chestie aseptica, intr-un rital de trecere sau intr-un act eroic, dar pana la urma e cea mai nasoala treaba de pe Pamant: anihilarea constiintei.
Roth a de aceasi parere cu mine. Sau eu sunt de aceasi parere cu el. Chiar asa, oare ne alegem scriitorii preferati dupa afinitatile pe anumite subiecte importante, cum e acesta? Roth a avut noroc, asadar, dar nici tot norocul din lume nu iti ajunge ca sa inseli moartea. Asa ca incepe sa traga liniile finale. Capitole de sfarsit. Acum cativa ani a incheiat seria de romane cu David Kepesh (cu “Animal pe moarte”). La toamna o sa incheie si seria Nathan Zuckerman cu “Exit Ghost” (bun nume). Iar cu “Povestea lui Orisicine” face aceleasi manevre.
Practic, cateva momente mai mult sau mai putin morbide din viata unui barbat care descopera moartea copil fiind, scapa de ea de cateva ori, apoi moare dupa ce trece de saptezeci de ani. O cartulie cruda. Care mi-a placut mult mai putin decat altele pentru ca ii lipseste umorul specific lui Roth. E mult mai rece, mai plina de angoase. Cu scene foarte vizuale: ingroparea tatalui, procedurile medicale de curatare a arterelor, dialogul cu un gropar despre saparea gropilor.
Cinstit vorbind, nu e cel mai bun roman al lui Roth. Nici pe departe, de fapt. Dar e scurtut, se citeste repede si este relevant pentru parcursul scriitorului. A sosit clipa, spune doamna cu coasa. Doar un roman, daca se poate. Bine, bine, dar repede.
PS Acum aproape o luna, Ruxy mi-a dat o leapsa referitoare la ce as face daca as mai avea de trait doua saptamani. Dar mi-am dat seama ca nu pot sa scriu nimic. Sau as scrie miniciuni poetice. Spre deosebire de ce sustinea domnul H., eu ma simt autentic numai cand nu ma gandesc la moarte. Stiu, poate e foarte superficial, insa moartea mi se pare atat de terificanta incat nu mai pot sa fiu eu insumi, ci doar un om terifiat, redus la frica fundamentala (de acolo vine si numele romanului lui Roth, de fapt).
11 comments March 18th, 2007
Arata cam asa. Vestea buna e ca noi suntem pe harta. Vestea proasta e ca miliarde nu sunt. Harta e facuta pe baza cartilor din Google Book Search.
2 comments March 13th, 2007
Conform testului “ce carte esti“, luat de la Lucia.
You’re Les Miserables!
by Victor Hugo
One of the best known people in your community, you have become something of a phenomenon. People have sung about you, danced in your honor, created all manner of art in your name. And yet your story is one of failure and despair, with a few brief exceptions. A hopeless romantic, you’ll never stop hoping that more good will come from your failings than is ever possible. Beware detectives and prison guards bearing vendettas.
7 comments March 5th, 2007
Citeam de dimineata o chestie despre licitatiile de arta. Directorul Christie’s zicea ca exista o crestere de vreo 27% a pretului operelor de arta in ultimul an data de o acumulare de bogatie la varf care nu a fost prevazuta niciodata. Dar asta o stim cu totii. Prapastia creste pe zi ce trece. Iar pentru un om normal asta poate fi frustrant. Pentru ca ne uitam prea mult la cei din top 300, in loc sa ne uitam in jurul nostru. Pentru ca ne plac suprafetele stralucitoare, nu continuturile. In fine, nu despre natura egoista a oamenilor vreau sa vorbesc. Nu sunt predicator.
Si, chiar mai mult, eu cred in abundenta. Este calea sprea intelepciune. Fireste “cred” aici functioneaza pe postul de “am impresia ca”, nu in sensul de “ar baga mana in foc si nu mi-as schimba opinia niciodata”. Cum cred ca am spus de mai multe ori, o anumita stare de confort material se transforma incet incet intr-o bunastare spirituala si o anumita bunatate.
Dar hai ca ma lungesc. Sa va spun o chestie - am impresia intotdeauna cand scriu un post ca trebuie sa pornesc de la ‘48. Overexplaining, that’s is.
Cand eram mic strageam banii de la parinti si imi luam carti. Faza este ca aveam acei banuti. Am avut optiunea sa aleg sa imi cumpar carti si nu bomboane. De fapt imi luam si bomboane, si prajituri, si gume Turbo, si pateuri de 2 lei cincizeci. Dar imi luam si carti. Foarte frumos, vezi spune. Foarte frumos, intr-adevar, voi raspunde. Si apropo de asta, hai sa va zic si un secret: prin clasa a XII-am chiulit de la o gramada de meditatii platite cu bani frumosi de parintii mei ca sa imi iau casetele cu Bob Dylan. Aveam aproape toata discografia - mai mult de 30 de albume. (Meditatiile erau la romana ca dadeam la Drept, dar nu prea aveam nevoie de ele asa ca a fost o afacere buna pentru toata lumea, desi recunosc nu sunt construit 100% din fibre morale care rezista la tensiuni superinalte).
Dar sa revin din nou: eu cred in bootstrapping. (We trust in Bootstrapping!) Cred ca lucrurile mari incep din seminte mici, cu doar un pic de caldura. De aseea m-a bucurat foarte mult initiativa echipei Bookblog pentru a ne invita sa donam carti pentru copii din orfelinate. Pentru ca sunt unii copii care nu pot sa aleaga sa citeasca. Si care din cauza asta poate vor vedea lumea altfel - mult mai terna, mult mai lipsita de diferenta, mult mai putin empatica. Asadar, in weekend imi voi face curat prin biblioteca si voi gasi cateva carti care poate vor placea unui copilas fara parinti.
Si, nu sunt complet idealist, imi inchipui ca din zece carti donate, cinci vor fi facute ferfelita, iar patru nu vor fi citite, dar poate una va ajunge sub ochii cui trebuie. Si poate viata lui va fi un pic mai placuta de atunci incolo.
1 comment February 9th, 2007
Citeam articolul despre o romanca in Second Life din Cotidianul, care foloseste acest mediu ca sa ajute oameni, sa genereze valoare si sa isi asigure traiul, si mi-am adus aminte de SnowCrash a lui Stephenson. Care este o carte mai mult decat geniala - e superba, plina de actiune, de referinte culturale, de poante and stuff si seamana orarecum cu stilul lui Pyonchon, daca ma gandesc mai bine. Oricum, ideea e ca acolo apare Metaversul - o realitate virtuala in care se intampla lucrurile. La noi Second Life e abia la inceput dar impresia mea este genul asta de dislocare geografica o sa schimbe un pic lucrurile. Poate chiar un pic mai mult. Si ar fi funny ca in the process pretul metrului patrat de virtual bine pozitionat sa depaseasca omologul real.
3 comments January 11th, 2007
Adrian m-a taguit anul trecut, dar am fost probabil cam lenes in ultima vreme. De fapt, stiu ca mai am doua taguri, in afara de aceasta. Le rezolv eu si pe acelea.
Asadar trebuie sa recomand o carte. Complicata chestie, pe bune. Daca trebuie sa aleg cinci e simplu, daca trebuie sa aleg trei e un pic mai greu, o data am ales doua (una fiction si una non-fiction). Dar sa aleg una… Cartea. Daca as fi fost credincios as fi ales Biblia, Coranul, Tora, in functie de religie, probabil. Daca as fi fost 100% business-orientated as fi ales Koetler sau Drucker sau ceva in genul asta, sau poate Hayek sau Popper. Ma gandeam sa-l aleg favoritul meu peren, Borges, sau pe favoritul meu de anul trecut, Rushdie. Dificil.
Am stat ceva pe ganduri si pana la urma am zis sa aleg Dialogurile lui Platon. Nu neaparat pentru continut, ci in primul rand pentru metoda. Cred ca Dialogurile au insemnat mult in evolutia mea. Am impresia ca le-am citit prima oara prin clasa a noua sau a zecea. Si cred ca am inteles cum se argumenteaza lucrurile. Si ca traim intr-o lume in care ca sa ai dreptate trebuie sa o argumentezi. Ca luptele noastre sunt in primul rand incercari de argumentare. Inclusiv luptele noastre interioare. Ca trebuie sa cautam claritatea. Ca trebuie sa fim sireti (da, Socrate ala era un mare vulpoi care stia sa capteze sala, ar fi fost mare showman in vremurile noastre). Ca o mare parte a umanitatii noastre trebuie pusa in cuvinte ca sa existe. Ca lucrurile destepte sunt cele mai fun.
Uite ceva luat de aici: “Stories, Humor, Analogies, References and Pictures/Visuals are anchors for the details, facts and figures of our presentation – they make our message relevant, entertaining, and memorable to our audience. “
Nenea Platon avea stiinta de chestiile astea (teoria si practica comunicarii). De fapt el a inventat comunicarea persuasiva, daca stau un pic sa ma gandesc. So: daca doriti sa vorbiti vreodata ca Steve Jobs, Bono sau Kennedy, eu zic ca mai bine cititi Dialogurile decat un specialist in communication coaching sau ceva similar. Super subiecte, super fun, povesti/metafore frumoase, poante memorabile.
Nu nominalizez pe nimeni pentru ca s-a cam trecut tagul asta plus ca de zilele urmatoare cei mai multi dintre noi vor fi superocupati., dar daca cineva doreste sa scrie atunci e perfect.
PS Stiu, unii o sa intrebe daca Dialogurile sunt asa de tari, de ce nu s-a facut filmul? Antony Hopkins ar fi un bun Socrate, nu? Sau poate Sir Sean Connery. Cu Matt Daemon in rolul tanarului Platon. :D
3 comments January 1st, 2007
Magia pentru începatori - Kelly Link
Habar nu aveam de aceasta Kelly Link inainte sa fi citit cartea asta de povestiri. Am luat-o de la targul de carte pentru ca doream sa citesc ceva in acelasi timp inteligent, dar si usurel. Si care sa mearga cursiv la citit. Si o colectie de povestiri fantastice care a castigat Nebula, Hugo si alte premii de tipul asta parea sa mearga pe directia asta.
Sau cel putin asa ma gandeam eu - aducandu-mi aminte de ce povestiri se premiau cu Hugo si Nebula prin anii ‘70-’90. Boy, I was wrong Si hai sa va explic de ce. Premiilea astea doua sunt cele mai importante din SF (unul il dau fanii - Hugo, celalalt scriitorii - Nebula). Ulterior s-a adaugat si fantasy si horror. Partea ciudata e ca genurile astea, care pe vremuri erau literatura populara, cu dorinta de a transcede, dar totusi literatura populara - accesibila cam pentru toti -, ei bine genurile astea acum nu mai sunt asa de populare. De fapt, nu prea mai exista literatura populara. TV-ul si cinema-ul au omorat incet-incet literatura populara. Pana si best-sellerurile de tipul DaVinci Code au mult mai multa audienta atunci cand sunt ecranizate.
Dar sa revenim, aveam genul asta SF si fantasy care se adresa predominant nisei de adolescenti si tineri. Din pacate targetul se reprofileaza pe seriale, pe reality showuri. Sectiunea mai desteapta (aia cu abilitati ingineresti) alege jocurile de strategie sau questurile. Aia si mai destepti se apuca sa inventeze ei chestii (povesti, lumi in Second Life, modele de afaceri, etc). Si atunci ce fac scriitorii nostri care nu vor sa renunte la mazgaitul hartiei. Raspuns: aia care pot se apuca sa scrie bine. Pentru ca cititul, imi pare rau sa o spun, nu mai este o ocupatie mainstream. E doar pentru o minoritate care stie sa aprecieze. Apropo de asta, e socant sa vezi cati oameni spun in zilele noastre ca ultima carte citita e una de management, de selfimprovement, de marketing, de dezvoltare persoanala, time management sau alte asemenea. Poate sunt eu batut in cap la faza asta, dar o carte de literatura buna, una de istorie sau una de filosofie/eseistica fac de 10 ori mai mult pentru dezvoltarea personala decat cartile celor 1000 de Top Gurus.
Dar hai sa ma intorc ca ai impresia nu o sa ating deloc continutul cartii daca continui asa. So: pe vremuri premiul Hugo insemna scriitura accesibila, idei destepte plus un final fie patetic-inaltator, fie neasteptat-uluitor (sense of wonder), in vreme ce premiul Nebula insemna scriitura ceva mai elaborata dar bine controlata, idei relativ comune insa with a twist, plus un final intr-o cheie mai degraba tragica, estetica, sens of lose. Asta pe vremuri. But things have changed, vorba lui Dylan.
Cele noua povestiri sunt complet altceva. Extrem de elaborate. Scrise parca de o persoana dusa bine cu pluta. Spooky. Dar in acelasi timp extrem de colorate. Daca ar fi sa rad, as putea sa spun ca aceasta Kelly Link pare un fel de evil twin sister a lui Irene Cel putin cateva dintre povestiri (Animalele de Piatra, Magia pentru incepatori, plus inca una al carui titlu l-am uitat) mi-au adus aminte de stilul ei. In cheie dark. Kind of Alice in Tara Minunilor se intalneste cu Stephen King si merg impreuna la William Burroughs care ii serveste cu o doza zdravana de acid, dupa care toti trei merg sa-l ia pe paranoicul de Phillip K. Dick sa se dea in trenulete intr-un balci mare. Sau intr-un Disneyland. Si, paradoxal, din cand in cand personajele mai comit si gesturi d-alea simple, minimalist-naturaliste a la Raymond Carver.
Povestile sunt interesante. Foarte-foarte astmosferice. Impanate cu diverse chestii misto la nivelul vocabularului si al imaginatiei. Totusi cinstit vorbind n-as putea spune ca ma obor dupa autoare. Un pic cam dezlanata pentru gustul meu. Sau macar pentru gustul meu din zilele astea. Adica atmosfera-atmosfera, dar uneori nu prea mai priceam exct ce se intampla pe acolo. Sau cum functionau personajele.
So, ca sa termin postul astra intr-un fel: daca va place genul asta dezlanat sau daca vreti sa cititi ceva bizar, scris intr-o maniera foarte personalizata, chiar merita ca cititi volumul respectiv de povestiri. E pentru estetii mai mult sau mai putin dusi, mai mult sau mai putin trendy. Daca sunteti insa ingineri si credeti ca siglele Hugo si Nebula de pe coperta indica niste povestiri SF cu nuts and bolts, big mistake
A, si uitasem ce voiam in titlu cu decadenta asta de inceput de secol. Citind-o m-am gandit ce cateva ori la Viena estetic-decadenta de la inceputul secolului al XX-lea. Acelasi timp de cautari estetice, de cautari ale unor maniere noi de expresie, generate de schimbari sociale si de paradigma. In acelasi timp genul asta de perioade sunt poate cele mai productive din punctul de vedere al artelor.
4 comments December 28th, 2006
Aer de Geoff Ryman
Sigur, e posibil sa ma aleg cu ceva injuraturi din cauza acestei asocieri, sau, si mai rau, sa nu ma aleg cu nici o injuratura, dar sa o dau complet in bara.
So: In Borat, apare la un moment dat violatorul satului - individul care avea functia asta cvasioficial. In Aer o avem pe Chung Mae care este specialista in moda a satului. Ambele sate sunt in Asia Centrala: Kazahstan si, respectiv, un fictional Karzistan. In Borat, avem la final un vecin care isi trasese ipod. In Aer, la final toti taranii urmau sa primeasca un fel de Internet mental.
Cum functioneaza saracia si ignoranta in contact cu tehnologia inalta ? - cam asta e intrebarea pe care si-o pune Ryman. Teoria clasica, de sorginte iluminista, este ca, in toate cazurile, cunosterea alunga saracia, ca progresul curata frumos toate mlastinile intunecate si fetide si le reda oamenilor demnitatea. Pe de alta parte, contactul cu o civilizatie avansata nu a fost intotdeauna plin de succes. Vezi, de exemplu, cazul indienilor americani. La fel, un contact/transfer de civilizatie ratat s-a produs in ultimul secol in raport cu orientul islamic, sau cel putin aceasta este impresia mea, poate nu prea corecta politic.
Iar faza nasoala este ca diferentialele astea de acumulare a cunoasterii cresc din ce in ce mai mult. Zidurile intre culturi sunt din ce in ce mai inalte. Iar cand barierele se rup si globalizarea da peste cei ce nu au, tehnologia nu functioneaza de multe ori ca the great equalizer.
Digital divide. De fapt e aceasi prapastie a cunoasterii care a existat intotdeauna. Numai ca din ce in ce mai multe dintre activitatile noastre se bazeaza pe cunoasterea digitala. Si atunci cum pot sa intre in joc si cei mai putin fericiti de soarta? Cum pot sa produca ei biti hi-end, nu atomi low-end? Cum pot sa realizeze ei microprocesoare in conditii complet igenice, nu hrana organica hranita cu balegar?
La un moment-dat, taranii nostri din carte vorbesc despre o familie care este murdara. Si cineva spune “Pentru occidentali, noi toti suntem murdari”. Si asta ma duce cu gandul la toate stereotipurile de gandire occidentala impotriva esticilor. Da, intr-un fel si noi astia din Romania suntem la fel de murdari sau aproape ca cei din Karzistan. Consumul de sapun, praful de pe strazi, hainele si mirosurile din tramvaie o dovedesc. Si mentalul uman, din pacate, de foarte multe ori. Cum se sar etapele? Asta ne intrebam noi, despre asta e vorba si in Aer.
Fireste, ce aleg eu sa scriu aici este doar un punct de vedere. In realitate, cartea e altceva. Despre framantarile unei femei de 40-50 de ani, care capata din senin o inteligenta inalta si un apetit sexual nestapanit. Si care vrea sa faca lucruri pentru ea si pentru satul ei. O carte un pic didacticista, un pic cam gogonata pe alocuri. A la Jules Verne.
Pe de alta parte am citit-o pe nerasuflate si nu e tocmai mica (cred ca vreo 400 de pagini). Foarte funny pe alocuri. Si cu foarte multe insight-uri: cum gandeste o femeie de 40, care sunt raporturile dintre etnii intr-un sat mic si tot asa. Dar nu imi place sa povestesc actiunea. Apare acolo si o bad girl supermisto realizata. Per total o carte foarte interesanta. Si care spune despre modul in care cei satui ii vad pe cei infometati (foamea ca viciu moral), si despre resursele de inventivitate si de inteligenta si de viclenie animala pusa in slujba supravietuirii pe care le au de multe ori cei care nu au altceva.
2 comments November 27th, 2006
| M | T | W | T | F | S | S |
|---|---|---|---|---|---|---|
| « Apr | ||||||
| 1 | 2 | 3 | 4 | |||
| 5 | 6 | 7 | 8 | 9 | 10 | 11 |
| 12 | 13 | 14 | 15 | 16 | 17 | 18 |
| 19 | 20 | 21 | 22 | 23 | 24 | 25 |
| 26 | 27 | 28 | 29 | 30 | 31 | |